TRU

  ”Cel mai reușit truc al diavolului e să ne convingă că nu există” – spune o maximă care măsoară distanța de la     pucioasă la izul de trandafiri și constată că nu e mai mult de un pas. Pasul greșit. La fel, în politica zilelor noastre: cea mai convingătoare manevră a dictaturii e să ne convingă că e pasul ultim, spre desăvîrșira democrației.       Scurta noastră vacanță fără tutelă a luat sfîrșit. După 45 de ani de dictatură comunistă, ne-am cuplat la un produs modernizat și măgulitor: dictatura liberală, birocratică și euro-progresistă. E și vina noastră. Am făcut, constant, confuzia între clădirea închisorii și conținutul ei. Aflăm, acum, că există închisori fără ziduri și că nu toți întemnițații zac în lanțuri.   Democrația se stinge dar o face luminos. Pentru prima oară în istoria servituții umane, stăpînirea își hrănește puterea cu argumunete binelui, în aplauzele entuziaste ale șerbilor. Magia a înlocuit forța și se joacă de-a știința și l...

E simplu, deși nu e voie s-o spui. Comentariile șocate ale celor ce văd în Naționala Franței ceva aberant sînt firești. Ele nu s-au născut din urmă, din rasism sau din dorința lăudabilă de a da material de autopromovare minților superioare. Pur și simplu, comentariile referitoare la africanitata naționalei Franței pleacă de la o ralitate vizibilă. Mai mult: șocantă. Și anume: 9 din 11 jucători sînt africani. De ce deranjază asta? Dintr-un motiv la fel de simplu: substituirea. Fizică, numerică și culturală. Nu a Naționalei ci a Națiunii.   În 1998, cînd cîștiga primul ei titlul mondial, Franța juca finala cu 4 africani în teren. E voie să notăm diferența?  Din pură mirare. Ceva s-a schimbat în fotbalul și în societatea frsanceză, nu? Amîndouă au fost capturate  de migrație. Realitatea e incontestabilă dar rămîne oficial necomentabilă. Orice remarcă pe tema africanizării sau arabizării e reperată rapid și doborîtă sub acuzația de  ură, rasism sau ignoranță. După ...

E așa cum spune Cornel Ivanciuc, într-un articol recent: sîntem la pămînt! Lumea e rău sau deloc educată, școlile proaste, elevii neinteresați sau sortiți imbecilizării pe net. Superstiția, obscurantismul și naivitatea toantă domnesc. Informația e machiată și violată în cele mai perverse stiluri de tot atîtea platforme de presă. Și toate hrănesc un suflu popular vulgar și bezmetic. O furie ușor dresabilă, în căutarea vreunui bizar care vinde iluzii cu spicul gros. Unii cred că asta îl explică pe Călin Georgescu. Posibil. Dar, astfel zugrăvit, tabloul presupune două crații solitare și inxplicabile: un popor dobitoc și un profet portabil.       Problma acestei caricaturi vine din cel mai intelectual sport al urii de sine: auto-flagelarea cu cagula pe cap. Am tot făcut asta! De la început, an de an, de zeci de ani. Oricît de sinceră și verificabilă, analiza lui Cornel Ivanciuc e insuficientă și, prin asta, inutilizabilă. E timpul să privim în jur și în sus! Dacă tot n-am ...