TRU

   Pentru prima oară mă bucur că sînt bătrîn, înrăit și depășit. Ceva românesc mi-a dat lecția pe care n-o mai credeam posibilă. Nu e vorba de fotbal, deși fereastra prin care s-a văzut totul s-a deschis la un meci de fotbal: România-Uicraina 3-0. Nu e vorba nici de echipa care a făcut un meci de pus în altar, între odoarele pe care le credeam fără viață. E vorba de ce au scos din ei toți românii de față la Munchen. De bucuria și solidaritatea cu care au muncit în teren românii uitați și subestimați. Înainte de meci contam, realist și amar, pe un 3-0 pentru Ucraina. E vorba de capacitatea misterios românească de a scăpăra spre geniu, ca la lovitura lui Stanciu care are toate șansele să rămînă golul turneului. Asta nu vine din fotbal ci dintr-o stare de creație regăsită, după ani lungi de neputință și întuneric. E vorba de căți au fost, cum au arătat și ce au trăit zecile de mii de români din tribune. Un zid tricolor? Nu. Zidul e static. Românii din tribune au fost altceva și

  Cheia alegerilor europene? Sistem contra societate. Nimic nou sub soare - cu excepția sezoanleor politice în care Regele Soare multiplicat își pîrjolește, din toate unghiurile, supușii. Dacă tot invocă ritual încălzirea globală, ecologiștii o pot simți, după alegerile europene,   pe propria piele verde și neprihănită. Clientul european de rînd s-a lepădat de eco-utopia anti-civilizație. În primul rînd și cel mai șocant, în Germania – Mecca vegană a progresismului. Încălzirea e reală dar lucrează, în politică, nu în climă, odată cu vremuriile, nu cu vremea. Alegătorii au avut ceva de spus și au folosit alegerile europene transformîndu-le dintr-un exercițiu steril într-un tunet paneuropean. Prezența la vot a atins o cotă foarte neuropeană: 51% în medie și aproape 65% în Germania. De pe acest soclu, alegătorii au transmis un mesaj clar: problemele lor nu au nici o legătură cu problemele la care   sistemul a decis că alegătorii trebuie să se gîndească zi și noapte. Alegătorii nu sînt

  Cine a spus că sistemul dominant american a devenit o variantă îmbunătățită (adică non-violemntă) a stalinismului? Numai niște observatori superficiali ai performanței staliniste puteau ajunge la o asemenea concluzie. Comparația e nedreaptă. Ea   răstoarnă ordinea de merit în materie de suprimare a pluralismului și subjugare a spiritului liber. A nesocoti randamentul amuțitor al stalinismului e, de fapt, totuna cu a ascunde sau scuza deficiențele grave ale noului sistem de control american. Stă, deci, în sarcina progresiștilor americani să se îndrepte și să recupereze, cît mai curînd, rămînerile în urmă față de procedura exemplară a modelului stalinist. Pînă atunci, palmaresul lor e deficitar. Asta se poate vedea limpede în recenta condamnare a fostului Președinte american Donald Trump. În comparație cu marile procese staliniste, înscenarea rezervată lui Trump a fost o farsă stîngace - imitația leneșă a unei capodopere. Deosebirea esențială stă în soarta acuzatului. Spre gloria e