TRU

  E comod să lauzi democrația cerîndu-i să-ți întoarcă favoarea. E mult mai greu să taci și să i te supui. Și, tocmai din acest motiv, din nevoia de a evita riscul unei democrații neascultătoare și nerecunoscătoare, multă lume e dispusă să administreze calmantul care ține în lesă ”monstrul” popular.     E la modă să susții tonic și principial că democrația e puternică și că își cunoaște bine dușmanii. Oare? Multe   semne spun altceva: că democrația e dezarmată în fața adversarilor care lovesc dinăuntru. Nimic nu e mai periulos pentru democrație decît încercările de a o îmbunătăți cu dotări care o apăra de propriile prevederi. Metrul dat la reparat pentru că a măsurat o distanță mai mare sau mai mică decît i s-a cerut e în aceași situație. E elementar dar nimic elementar nu e eviednt în momentele în care asaltul moral bate norma: de ce cutare partid nu are voie sa guverneze, chiar dacă votul liber al cetățenilor îi dă dreptul? Răspunsul sincer și netostit: pntru...

         Papa Leon al XIV-lea, Vicar al lui Cristos pe pămînt, a luat poziție împotriva lui Donald Trump, Președinte al Statelor Unite (în relații deloc ostile cu limbarița) ales de pămînteni americani (deloc lberali) și angajat în război cu Iranul (nu tocmai creștin, ba chiar ultra-islamic) Papa e împotriva războiului. Nici o surpriză. Dar cuvintele Papei au fost încărcate cu ceva mai mult decît principii creștine. A existat în ele o adresă, subtilă dar notabilă. Din primul moment, expertologii care ne ajută să înțelegem orice cum trebuie s-au grăbit să ne asigure că remarcile Papei îl vizau pe Donald Trump. Trump a răspuns contra-atacînd iar Papa Leon a declarat demn că nu se teme de Trump (care bombardează, totuși Iranul, nu Vaticanul) Ce s-a întîmplat mai departe a fost previzibil pentru că ține de farsa etică și mediatică prin care sîntem plimbați fără întrerupere, sub diferite pretexte și e mai toate temele. Miracol! Dintr-o dată, un amar de lu...

  Tot mai mulți foști susținători ai lui Donald Trump descoperă că sînt dotați cu mari adîncimi intelectual-etice și bat în retragere. Dar fereastra nu s-a închis. Cine vrea să privească, fără să-și interzică să gîndească, are ce vedea și de ce se teme. Ce spune despre războiul din Iran acel Ceva pe care continuăm să-l numim neglijent Europa? Așa cum am fost învățați, Europa înseamnă ”statele cheie” ale UE (Germania, Spania, Franța, Italia și surata ideologică Marea Britanie). Nimic nu sugerează că tot Europa sînt și statele ”primitive” ale Estului. Ziua în care aceste națiuni vor avea voie să conteze va sosi după ce toate popoarele lor vor fi extrase din decor și, pe scenă, va rămîne, spre norocul nostru, numai geniala elită media-ONG. Pînă atunci, deviza ”statelor cheie” e: războiul din Iran nu e al nostru! Înseamnă asta că Europa așteaptă ca războiul din Iran să devină al ei? Nu. Europa folosește scutirea pe care și-a acordat-o pentru a-și etala marea specialitate: mizeriile...

  Înțelesul istoriei pe care o trăim e o clarificare fără recurs. O cădere de civilizație. Lumea occidentală urăște să se apere și refuză să fie ceva diferit de propria negație. Semnele și faptele acestei dispariții curg. Absurdul e ,azi, singurul domeniu de excelență occidentală. Pețitoare de migrație, această lume își înlocuiește accelerat populația. O mînă întinsă prietenos, în numele democrației și al toleranței, trage înăuntru populații ostile democrației și toleranței. De la Londra la Milano, marile orașe ale capitalismului și democrației vest-europene, sînt stăpînite politic și șantajate moral de migrația islamică. Pe flancuri, dezarmarea, de-industrializarea și de-culturalizarea galopează, una lîngă alta. După 1500 de ani, Biserica Anglicană are în frunte o – cum să-i spunem? - Arhiepiscopă de Canterbury. O femeie care nu e nici măcar de culoare, lesbiană sau transgender. Evident, deficiențele vor fi reparate curînd. Aproape în același timp, la Londra, 3000 de musulma...

  Războaiele de la cinema și din manualele școlare se cîștigă și se pierd cu muniție și sentimental. Cineva trage mai repede și mai mult, e predispus la eroism și e susținut de fotografia iubitei, împăturită în porthartul care va devia glonțul fatal.   Spre deosebire de aceste încleștări, războaiele care opun civilizații depind de cu totul altceva: de baza industrială și de capacitatea de sacrificiu în masă insuflată ideologic sau religios.   Nu trebuie să scormonim în istoria veche. Cel mai recent exemplu de conflict civilizațional e al doilea război mondial. Liberalismul capitalist democratic anglo-american   a distrus socialismul corporatst naționalist german și imperialismul shintoist japonez. Cum și cu ce aliați e altă poveste. De reținut sînt, însă, cele două elemente decisive: baza industrială americană și capacitatea de sacrificiu sovietică. Prima a surclasat capacitatea economică enormă a Germaniei, a echipat aproape integral – de la bocanci, la cami...

  E coadă la dreptul internațional. Multă lume a descoperit   că americanii și evreii au atact ilegal Iranul. Discuția are loc în termeni de politețe și bună purtatre: Iranul putea fi atacat dar numai cu înștiințare prealabilă, scrisă și legalizată. Altfel, praful se alege de dreptul internațional! Mulți din oamenii binecrescuți care apără dreptul intenrațional și puritatea războaielor legale nu au habar pe ce lume trăiesc. E trist pentru că, măcar în parte, apărătorii români ai principiilor sînt oameni deștepți,   gazetari buni și obervatori informați.De data asta, însă, exact cei ce ar trebui să clarifice lucrurile legitimează o aiureală internațională și o potlogărie liberală. Efectul e necivilizat: elita mică încolonează turma mare. Toate astea, deși avertismentul exista. Iată-l, într-un acces de pocăință, rostit pe 20 ianuarie 2026, la Davos, de unul din papii gloablismului liberal,   Primul Ministru canadian Mark Carney: ”Am știut de multă vreme că povest...