Presa liberă să
Vestea bună e că nu mai de unde să
fiu dat afară. Partea proastă a veștii bune e necrologul pe care îl puteți citi
mai jos. Ocazia e ambiguă.
E vorba de necrologul unui jurnalist,
la capătul a 40 de ani de presă? Sau e vorba de necrologul presei înseși? Mereu
proclamata și auto-proclamata presă liberă, independentă, incoruptibilă, demnă,
obiectivă, gata să sfideze eroic puterea punîndu-i în față adevărul.
Trebuie să îmi declar competența. Colecționez
concedieri. Recent, m-am ales cu exponatul numărul 5. Nu e cel mai reușită
piesă a seriei dar asta se va înțelege după o scurtă prezentare a școlilor și
tehnicilor contemporane de suprimare.
Prima concediere a purtat marca BBC,
în 2003, după 14 ani de muncă. Trebuie recunoscut, modelul BBC merită un respect
aparte. El combină, în mod natural, farsa morală și barocul procedural. Rețeta?
Instituția anunță organizarea unui concurs de proiecte care urmează să confirme
ziariștii pregătiți pentru nou. O Comisie absolut neutră analizează, meditează
și anunță rezultatele.
Simultan, se lucrează în ”beci”. Personajul
indezirabil e amenințat, fără ocol, cu concedierea. Dar primește o ultimă șansă:
să pună capăt referințelor critice la adresa Primului Ministru Adrian Năstase.
Între timp, se încheie meditația
Comisiei. Rezultatul e concedierea a două persoane. Indezirabilul și un coleg complet
în afara disputei. Manevra e strălucită. Ea scoate din joc bănuiala după care concursul
e un simulcaru menit să ascundă concedierea indezirabilului. După o lună,
concediatul aflat în afara disputei e reangajat. Singurul eliminat e indezirabilul.
Rămîn cu o aminitre respectuaosă
pentru metoda BBC. Pînă la urmă, în ea e de găsit o preocupare sinceră pentru ipocrizia
de calitate. Așa cum o arată următoarele concedieri, această viguroasă
dimensiune etică s-a pierdut.
În 2008, după aproape cinci ani de
editorial, am fost concediat de Cotidianul. Lipsită de ceremonial tehnic, metoda Cotdianul avea o admirabilă transparență
banditescă. Telefoane tot mai agitate, primite de la direcția ziarului, îmi
cereau să pun capăt oricărei referințe pozitive la Președintele Traian Băsescu.
Finalul a fost, totuși, stîngaci. Conducerea a constat că apar pe o listă de
candidați PDL și s-a indignat profesional: nu putem amesteca jurnalismul independent
și politica de partid! Mai ales, într-un ziar fondat de deputatul Ion Rațiu.
De aici încolo, numai produse submediocre.
În 2016, după o colaborare de 16 ani, Revista 22 a decis că trebuie să plec. Radicalismul
de dreapta aducea prejudicii de imagine revistei. Evident, imaginea acestei
reviste reputate pentru angajamentul anti-corupție nu putea fi știrbită de cererile
repetate de bani, mascate în Suplimente finanțate de Parlamentul European și
obținute de subsemnatul. La fel de limpede, Revista 22 avea nevoie și de o
redacție iar Grupul pentru Dialog Social de un sediu. Care se găseau în aceași
clădire și depindeau de o vorbă a Primului Ministru Tăriceanu. Care nu era tocmai
mulțumit de opiniile subsemnatului.
Coborîm spre subsol. Cea mai nouă și
răspîndită metoda de cenzură și concediere e ciobănia corporatistă. Am dat de
ea, după 20 de ani de lucru, la Europa Liberă. Și prima concediere (de la
secția mamă) și a doua (de la biroul din București) au invocat mașinal
”constrîngeri bugetare”. Atît. Și eu și șefimea Europei Libere știam foarte
bine care e problema. Din reclamațiile care mă denunțau pentru trumpofilie și homofobie.
Ziariștii din conducerea echipei m-au apărat. Apoi, au fost ajutați să se
pensioneze. După care, prima mutare a fost concedierea mea. Directorii
americani ai postului se convertiseră la religia progresistă. În toleranța ei
nemărginită, această nobilă întrupare a echității nu are îngăduință pentru
eretici.
Cu Gazeta Sporturilor, ultima
concediere a colecției, lucrurile au mers pliticos. Acum cîteva săptămîni, după
20 de ani în care conducerea ziarului nu a schimbat o virgulă în textele mele (nici
măcar acolo unde era cazul) conducerea însăși a fost concediată. Ziarul a fost
preluat de celebrii păstori de ziare de la Ringier. După două săptămîni, o contabilă
(foarte pricepută și de treabă) a primit dispoziția să îmi comunice că, în urma
”restrîngerilor bugetare” etc.
Și cu asta, gata! Gloria cenzurii bine
lucrate a trecut. Ramolismentul ei actual e rușinos pentru marea tradiție
leninistă și continuatorii ei occidentali. De remarcat: sub comuniști, cînd făceam
critică literară și gazetărie sportivă, nimeni nu m-a concediat. În 1987, am
fluerat în biserică, luînd peste picior sistemul de control și furt impus în
fotbal de Securitate și Armată. Scandalul a fost mare dar s-a soldat, după
ședințe pline de răcnete, altfel foarte deschise, cu o suspendare de 6 luni.
Surpriza post-comunistă, între timp
răsuflată, e persistența și multiplicarea delictului de opinie în plin decor
democratic. Orice abatere de la norma liberal-progresistă (fosta linie a partidului
comunist) e urmată de repudierea socială și profesională. Lumea bună care jura,
în ianuarie 1990, pe libertatea sacră și inalienabilă a presei s-a specializat în
producția de paria și anularea lor coordonată. Procesul care a mutat noua
intelighenție în brațele viciilor pe care le blestemase inițial și formal e
trist dar uman.
Să privim cu atenție. Toți acești
oameni împart una și aceeași supersitiție: superioritatea. A renunța la acest statut, așa cum o cere
regulamentul de bază al mentalității democratice, ar fi o catastrofă. Ar însemna,
pur și simplu, ca atîtea personalități ornate și distinse să se considere oameni
de rînd, egali cu ceilalți oameni de rînd. De neimaginat!
Și atunci? Și atunci, soluția e
fariseismul. Arta ondulată care face din același delict o faptă bună, în cazul tău,
și o crimă, cînd e vorba de alții. Cu acest combustibil intern poți cere bani,
în timp ce răcnești la mitinguri furioase împotriva corupției. Sau poți solicita
micul favor de a ți se angaja o rudă, în timp ce te zvîroclești de indignare
împotriva traficului de influență.
Problema nu e, de fapt, nevoia de
bani sau de ajutor pentru cutare om aflat la nevoie. Problema e dubla măsură. Osînda
care cere egoului și nevoilor lui să defileze prin lume îmbrăcat în costum de
mare ceremonie, în timp ce face cu ochiul complice viciilor generale.
S-ar putea obiecta: numitul
Ungureanu a fost văzut, de două ori, alături de liderii AUR. Așa e! Ocaziile
canceroase pe care le denunță moraliștii intelighenției sînt reale. Pentru mine,
ele au venit din exasperarea față de pantomima care a luat locul gîndirii libere. În fond, am avut o
bunică analfabetă, am crescut la bloc și cunosc bine oamenii pe care luminile
noastre civice îi disprețuiesc fără să îi cunoască și pentru a nu-i cunoaște de
fel. Dacă liberalismul înseamnă disprețul pentru proștii care nu se
prosternează în fața castei superioare, atunci mai bine fără. La ce bun să fi
liberal-urban-progresist? Pentru a face educație de gen ”brutelor” de la Strehaia?
Pentru a-ți pune copiii în liftul progresist care îi va lăsa singuri pe
acoperișul lumii?
Chiar trebuie să mergem pe un drum atît
de rușinos și idiot? Cenzura și tehnicile de anulare insistă că asta e singura
cale. I se mai spune și Bulevardul Clarității Morale.
Nu eu m-am schimbat. Opiniile mele
au rămas aceleași și înseamnă credința în democrația fundamentală. Convingerea după
care democrația e exact ce repetă, fără să creadă o iotă, majoritatea
demnitarilor, aleșilor și militanților ong-iști: libertate și statut egal pentru
toată lumea, inclusiv pentru cei nu ne plac sau votează ce nu ne place. Concedierile
și excludera din spațiul public nu mă fac victimă. Sînt, mai curînd, material
didactic, într-o școală care urmărește perfecționarea și supremația dogmatismului,
impus pentru plăcerea de a trona în aplauzele colegilor de trib.
Dacă s-a schimbat cineva, atunci e
vorba de acel cineva pe continuăm să-l
numim, automat, presă liberă. În genere și în detaliu, sîntem informați,
educați și administrați de două pseudo-variante de presă, ipocrite și
periculoase. Media slugă la vreun potentat vulgar și bănos. Și media slugă a unei
ideologii cretine (progresism, PC, UE-ism, fanatism pro-minoritar) impusă prin
șantaj oficial de elitele adminstrative.
Idealismul anilor de după 1989 s-a
stins sau a fost o minciună. Cine a pronit la drum sedus, din naivitate sau sinceritate,
de promisiunile începuturilor, s-a trezit, de pe la sfîrșitul anilor ’90, împresurat
de monștri, binevoitori, lustruiți și preciși. Presa a trecut la munca murdară
din culisele tranzacțiilor tribale ale politicii locale. Sau s-a aliniat la
mecanismul de subvenționare finaciară și morală pus la punct de noul cler al
ideologiei occidentale dominante. Rezultatul e același. Domnia unei intoleranțe
atroce, orchestrată pe teme înălțătoare: progres, Europa, democrație, diversitate,
bla-bla-bla.
În rest, presă liberă. Să scrie pe
pereți și, la nevoie, să fie sursă de alibiuri pentru eroii civici strîns uniți
în apărarea democrației.
Acolo pot scrie mai departe și, tot acolo,
sînt neconcediabil. Am contract permanent. Și condamnare pe viață.
ce trist...
ReplyDeletetocmai ma gandeam de ce nu mai scrieti mai des...
ReplyDelete