Presa liberă să

 

Vestea bună e că nu mai de unde să fiu dat afară. Partea proastă a veștii bune e necrologul pe care îl puteți citi mai jos. Ocazia e ambiguă.

E vorba de necrologul unui jurnalist, la capătul a 40 de ani de presă? Sau e vorba de necrologul presei înseși? Mereu proclamata și auto-proclamata presă liberă, independentă, incoruptibilă, demnă, obiectivă, gata să sfideze eroic puterea punîndu-i în față adevărul.  

Trebuie să îmi declar competența. Colecționez concedieri. Recent, m-am ales cu exponatul numărul 5. Nu e cel mai reușită piesă a seriei dar asta se va înțelege după o scurtă prezentare a școlilor și tehnicilor contemporane de  suprimare.

Prima concediere a purtat marca BBC, în 2003, după 14 ani de muncă. Trebuie recunoscut, modelul BBC merită un respect aparte. El combină, în mod natural, farsa morală și barocul procedural. Rețeta? Instituția anunță organizarea unui concurs de proiecte care urmează să confirme ziariștii pregătiți pentru nou. O Comisie absolut neutră analizează, meditează și anunță rezultatele.

Simultan, se lucrează în ”beci”. Personajul indezirabil e amenințat, fără ocol, cu concedierea. Dar primește o ultimă șansă: să pună capăt referințelor critice la adresa Primului Ministru Adrian Năstase.  

Între timp, se încheie meditația Comisiei. Rezultatul e concedierea a două persoane. Indezirabilul și un coleg complet în afara disputei. Manevra e strălucită. Ea scoate din joc bănuiala după care concursul e un simulcaru menit să ascundă concedierea indezirabilului. După o lună, concediatul aflat în afara disputei e reangajat. Singurul eliminat e indezirabilul.

Rămîn cu o aminitre respectuaosă pentru metoda BBC. Pînă la urmă, în ea e de găsit o preocupare sinceră pentru ipocrizia de calitate. Așa cum o arată următoarele concedieri, această viguroasă dimensiune etică s-a pierdut.

În 2008, după aproape cinci ani de editorial, am fost concediat de Cotidianul. Lipsită de ceremonial tehnic,  metoda Cotdianul avea o admirabilă transparență banditescă. Telefoane tot mai agitate, primite de la direcția ziarului, îmi cereau să pun capăt oricărei referințe pozitive la Președintele Traian Băsescu. Finalul a fost, totuși, stîngaci. Conducerea a constat că apar pe o listă de candidați PDL și s-a indignat profesional: nu putem amesteca jurnalismul independent și politica de partid! Mai ales, într-un ziar fondat de deputatul Ion Rațiu.

De aici încolo, numai produse submediocre. În 2016, după o colaborare de 16 ani, Revista 22 a decis că trebuie să plec. Radicalismul de dreapta aducea prejudicii de imagine revistei. Evident, imaginea acestei reviste reputate pentru angajamentul anti-corupție nu putea fi știrbită de cererile repetate de bani, mascate în Suplimente finanțate de Parlamentul European și obținute de subsemnatul. La fel de limpede, Revista 22 avea nevoie și de o redacție iar Grupul pentru Dialog Social de un sediu. Care se găseau în aceași clădire și depindeau de o vorbă a Primului Ministru Tăriceanu. Care nu era tocmai mulțumit de opiniile subsemnatului.

Coborîm spre subsol. Cea mai nouă și răspîndită metoda de cenzură și concediere e ciobănia corporatistă. Am dat de ea, după 20 de ani de lucru, la Europa Liberă. Și prima concediere (de la secția mamă) și a doua (de la biroul din București) au invocat mașinal ”constrîngeri bugetare”. Atît. Și eu și șefimea Europei Libere știam foarte bine care e problema. Din reclamațiile care mă denunțau pentru trumpofilie și homofobie. Ziariștii din conducerea echipei m-au apărat. Apoi, au fost ajutați să se pensioneze. După care, prima mutare a fost concedierea mea. Directorii americani ai postului se convertiseră la religia progresistă. În toleranța ei nemărginită, această nobilă întrupare a echității nu are îngăduință pentru eretici.    

Cu Gazeta Sporturilor, ultima concediere a colecției, lucrurile au mers pliticos. Acum cîteva săptămîni, după 20 de ani în care conducerea ziarului nu a schimbat o virgulă în textele mele (nici măcar acolo unde era cazul) conducerea însăși a fost concediată. Ziarul a fost preluat de celebrii păstori de ziare de la Ringier. După două săptămîni, o contabilă (foarte pricepută și de treabă) a primit dispoziția să îmi comunice că, în urma ”restrîngerilor bugetare” etc.

Și cu asta, gata! Gloria cenzurii bine lucrate a trecut. Ramolismentul ei actual e rușinos pentru marea tradiție leninistă și continuatorii ei occidentali. De remarcat: sub comuniști, cînd făceam critică literară și gazetărie sportivă, nimeni nu m-a concediat. În 1987, am fluerat în biserică, luînd peste picior sistemul de control și furt impus în fotbal de Securitate și Armată. Scandalul a fost mare dar s-a soldat, după ședințe pline de răcnete, altfel foarte deschise, cu o suspendare de 6 luni.

Surpriza post-comunistă, între timp răsuflată, e persistența și multiplicarea delictului de opinie în plin decor democratic. Orice abatere de la norma liberal-progresistă (fosta linie a partidului comunist) e urmată de repudierea socială și profesională. Lumea bună care jura, în ianuarie 1990, pe libertatea sacră și inalienabilă a presei s-a specializat în producția de paria și anularea lor coordonată. Procesul care a mutat noua intelighenție în brațele viciilor pe care le blestemase inițial și formal e trist dar uman.

Să privim cu atenție. Toți acești oameni împart una și aceeași supersitiție: superioritatea.  A renunța la acest statut, așa cum o cere regulamentul de bază al mentalității democratice, ar fi o catastrofă. Ar însemna, pur și simplu, ca atîtea personalități ornate și distinse să se considere oameni de rînd, egali cu ceilalți oameni de rînd. De neimaginat!

Și atunci? Și atunci, soluția e fariseismul. Arta ondulată care face din același delict o faptă bună, în cazul tău, și o crimă, cînd e vorba de alții. Cu acest combustibil intern poți cere bani, în timp ce răcnești la mitinguri furioase împotriva corupției. Sau poți solicita micul favor de a ți se angaja o rudă, în timp ce te zvîroclești de indignare împotriva traficului de influență.

Problema nu e, de fapt, nevoia de bani sau de ajutor pentru cutare om aflat la nevoie. Problema e dubla măsură. Osînda care cere egoului și nevoilor lui să defileze prin lume îmbrăcat în costum de mare ceremonie, în timp ce face cu ochiul complice viciilor generale.

S-ar putea obiecta: numitul Ungureanu a fost văzut, de două ori, alături de liderii AUR. Așa e! Ocaziile canceroase pe care le denunță moraliștii intelighenției sînt reale. Pentru mine, ele au venit din exasperarea față de pantomima care a  luat locul gîndirii libere. În fond, am avut o bunică analfabetă, am crescut la bloc și cunosc bine oamenii pe care luminile noastre civice îi disprețuiesc fără să îi cunoască și pentru a nu-i cunoaște de fel. Dacă liberalismul înseamnă disprețul pentru proștii care nu se prosternează în fața castei superioare, atunci mai bine fără. La ce bun să fi liberal-urban-progresist? Pentru a face educație de gen ”brutelor” de la Strehaia? Pentru a-ți pune copiii în liftul progresist care îi va lăsa singuri pe acoperișul lumii?

Chiar trebuie să mergem pe un drum atît de rușinos și idiot? Cenzura și tehnicile de anulare insistă că asta e singura cale. I se mai spune și Bulevardul Clarității Morale.

Nu eu m-am schimbat. Opiniile mele au rămas aceleași și înseamnă credința în democrația fundamentală. Convingerea după care democrația e exact ce repetă, fără să creadă o iotă, majoritatea demnitarilor, aleșilor și militanților ong-iști: libertate și statut egal pentru toată lumea, inclusiv pentru cei nu ne plac sau votează ce nu ne place. Concedierile și excludera din spațiul public nu mă fac victimă. Sînt, mai curînd, material didactic, într-o școală care urmărește perfecționarea și supremația dogmatismului, impus pentru plăcerea de a trona în aplauzele colegilor de trib.   

Dacă s-a schimbat cineva, atunci e vorba de acel cineva pe  continuăm să-l numim, automat, presă liberă. În genere și în detaliu, sîntem informați, educați și administrați de două pseudo-variante de presă, ipocrite și periculoase. Media slugă la vreun potentat vulgar și bănos. Și media slugă a unei ideologii cretine (progresism, PC, UE-ism, fanatism pro-minoritar) impusă prin șantaj oficial de elitele adminstrative.

Idealismul anilor de după 1989 s-a stins sau a fost o minciună. Cine a pronit la drum sedus, din naivitate sau sinceritate, de promisiunile începuturilor, s-a trezit, de pe la sfîrșitul anilor ’90, împresurat de monștri, binevoitori, lustruiți și preciși. Presa a trecut la munca murdară din culisele tranzacțiilor tribale ale politicii locale. Sau s-a aliniat la mecanismul de subvenționare finaciară și morală pus la punct de noul cler al ideologiei occidentale dominante. Rezultatul e același. Domnia unei intoleranțe atroce, orchestrată pe teme înălțătoare: progres, Europa, democrație, diversitate, bla-bla-bla.    

În rest, presă liberă. Să scrie pe pereți și, la nevoie, să fie sursă de alibiuri pentru eroii civici strîns uniți în apărarea democrației.

Acolo pot scrie mai departe și, tot acolo, sînt neconcediabil. Am contract permanent. Și condamnare pe viață.