TRU

  Da, lucrurile s-au schimbat, într-un fel care anunță ceva hotărîtor, mult peste politica veche. Alegerile au loc, în continuare, după regulile cunoscute dar miza lor e, în mod repetat, strivitoare. Existențială. Dorințele și discursurile pe care alegerile le provoacă dintotdeauna nu se mai reduc, schematic,  la o competiție de partid și la expresia victorioasă a simpatiilor de dreapta sau de stînga. Toate astea au fost. Peste tot în lumea euro-americană, alegerile au devenit o ciocnire disperată în care o parte uriașă a societăților încearcă să își salveze dreptul natural la existență. În vreme ce o clasă dominantă, ultradotată mediatic și financiar, forțează - nu pur și simplu, ci impur și complicat - înlocuirea lumii cunoscute cu un mecanism atotstăpînitor, de la un cap la altul al vieții. Cu o utopie post-umană, perfect ambalată în argumentul facerii universale de bine. Această confuntare totală pe care democrația electorală abia o mai încape s-a jucat din nou în Italia și a

  Să ne închipuim o clipă că următoarea sesiune foto organizată de revista Vogue va avea loc în biroul lui Vladimir Putin, imediat după intrarea triumfală a lui Zelenski în Moscova. Să preupunem, mai departe, că Putin însuși va fi arestat și deferit Justiției, după ce va fi trecut prin judecata aspră dar luminoasă a show-ului Oprah. Declinul va continua. Să presupunem că Donald Trump va ciștiga alegerile, din spatele gratiilor, cu 100% din voturi, și că partide de dreapta-conservatoare vor obține toate mandatele la alegerile parlamentare din fiecare stat european. Declinul va continua. Ce înseamn ă declin? Vorba e tocită dar, în cazul de față, ea reușeșete să spună că   degradarea și căderea civilizației noastre pot fi doar intîrziate, nu oprite Civilizația pe care ne închipuim că o desfășurăm asupra lumii, luminînd drumul umanității spre viitor e blocată. O clasă conducătoare abilă și cinică, lacomă și oarbă stabilește, în fiecare moment, ce trebuie să fim, să spunem, să vo

                                                                                  Majestatea Sa Regina Elizabeta a II-a a Marii Britanii a trăit ca sfînt național, a domnit ca anonim suprem și a murit ca anacronism. În 96 de ani de viață și 70 de domnie, Regina a fost ferită de greșeală, cum feriți sînt numai cei ce respectă ordinea profundă și datoria fără sfîrșit. În jurul ei, lumea s-a schimbat într-atît încît o viață exemplară și o domnie nepătată au devenit o excepție izolată și, în cele din urmă, un reper încifrat. Adică o pildă nesocotită de mersul veiții publice și urmată, în taină, de oameni fără altă cădere decît credința sau amintirea credinței în virtuțile elemenare ale vieții: cinste, onoare, muncă, umilință. Din chiar clipa dispariției, Regina, lasă Marea Britanie și lumea ce n-a renunțat la   spiritul libertății britanice în fața unui viitor incert. Căci plecarea Reginei, după o stăruință virtuoasă de 70 de ani, nu e doar semnul care pune capăt unei domni