Fără Regină

                                    

 

 

 

                                 

 

Majestatea Sa Regina Elizabeta a II-a a Marii Britanii a trăit ca sfînt național, a domnit ca anonim suprem și a murit ca anacronism.

În 96 de ani de viață și 70 de domnie, Regina a fost ferită de greșeală, cum feriți sînt numai cei ce respectă ordinea profundă și datoria fără sfîrșit. În jurul ei, lumea s-a schimbat într-atît încît o viață exemplară și o domnie nepătată au devenit o excepție izolată și, în cele din urmă, un reper încifrat. Adică o pildă nesocotită de mersul veiții publice și urmată, în taină, de oameni fără altă cădere decît credința sau amintirea credinței în virtuțile elemenare ale vieții: cinste, onoare, muncă, umilință.

Din chiar clipa dispariției, Regina, lasă Marea Britanie și lumea ce n-a renunțat la  spiritul libertății britanice în fața unui viitor incert. Căci plecarea Reginei, după o stăruință virtuoasă de 70 de ani, nu e doar semnul care pune capăt unei domnii și trimite în istorie o figură extraordinară. E incomparabil mai mult. E sfîrșitul unei lumi și retragerea în enclave private a unei civlizații umilite de administratorii ei oficiali.

Cine va conduce Marea Britanie? Și cine va mai da lumii punctul fix menținut în persoana vastă, intimă, anonimă și incoruptibilă a Reginei? Răspunsul e unul și același: nimeni. Epoca post-elizabetană e deja adjudecată de lideri și valori pe care Regina Elizabeta le-a exclus și contrazis cu un fanatism echilibrat: ego-centrism, delir, divergență, ideologie și artele negre ale controlului disimulat.

La sfîșitul unei domnii de durată istorică și puritate neîntreruptă, lumea britanică și prelungirea ei globală sînt un teritoriu anarhic. Politicienii, biserica, învățații, militarii, figurile cu tot dinadinsul publice și-au pierdut sau vîndut credibilitatea. Anihilarea ierarhiilor și a ridiculizarea respectului pentru ale au au făcut loc unei orgii ego-comerciale pe care o numim, tot mai imprecis și în zadar, democrație.

Domnia Reginei Elizabeta și exemplul ei persoanal ar fi trebuit să ne avertizeze. Ele ne-au spus, din timp, că pe măsură ce religia s-a stins iar liderii lumii s-au ușurat de răspundere, pe măsură ce tinerii au devenit o pleavă cu o mie de voci pe minut în spațiul virutal și un club de simpatizanți ai cenzurii, pe măsură ce toate lucrurile grave au slăbit iar toate slăbiciunile au devenit grave, Regina Elizabeta a trecut în sacru. Tot ce au expulzat și disprețuit noii stăpîni ai lumii a rămas pe loc în persoana și faptele Reginei.

Treptat, sacrul s-a refugiat în figura Reginei și în stoicismul ei senin-neînduplecat.Asta a făcut din Regină un anacronism funcțional și din lumea înconjurătoare un fundal degradant și victorios.

 Elizabeta a II-a a urcat pe tron ca o tînără pregătită de sacrificiu în slijba supușilor și a încheiat ca unica întrupare vizibilă și personală a sacrului, într-o lume golită spirit și inundată de ambiții stupide.

Asta e tot. Așa se încheie legătura noastră cu istoria, spiritul și civilizața din care venim. Regina le-a purtat și ocrotit, dincolo de orice calcul rațional și speranță umană.  Ulirma punte care ne ținea agățați de sensul și valoarea vieții demne într-o civilizație cu adevărat umană s-a rupt.

De aici, din această despărțire de tot ce am fost și am avut mai bun, o tristețe fără sfîrșit.