Toate drumurile duc la Roma (de după cădere)

 

Da, lucrurile s-au schimbat, într-un fel care anunță ceva hotărîtor, mult peste politica veche. Alegerile au loc, în continuare, după regulile cunoscute dar miza lor e, în mod repetat, strivitoare. Existențială. Dorințele și discursurile pe care alegerile le provoacă dintotdeauna nu se mai reduc, schematic,  la o competiție de partid și la expresia victorioasă a simpatiilor de dreapta sau de stînga. Toate astea au fost.

Peste tot în lumea euro-americană, alegerile au devenit o ciocnire disperată în care o parte uriașă a societăților încearcă să își salveze dreptul natural la existență. În vreme ce o clasă dominantă, ultradotată mediatic și financiar, forțează - nu pur și simplu, ci impur și complicat - înlocuirea lumii cunoscute cu un mecanism atotstăpînitor, de la un cap la altul al vieții. Cu o utopie post-umană, perfect ambalată în argumentul facerii universale de bine.

Această confuntare totală pe care democrația electorală abia o mai încape s-a jucat din nou în Italia și a adus, iar, în prim plan, strigătul exasperat al celor pe care lumea de sus îi nesocotește și sortește excluderii. Giorgia Meloni, un politician oarecare acum 5-6 ani, a fost îmbrățișată de milioane de italieni și adusă la guvernare. Așa cum scoți în stradă o icoană făcătoare de minuni, în vremuri de ciumă.

E bine de știut: exasperarea italiană e cu totul aparte. Italienii nu au mai fost guvernați de liderii pe care i-au ales liber și democratic, din 2008 încoace. Următorii șase Prim Miniștri au fost parașutați de sau extrași din aparatul Comisiei Europene. Realitatea politică în care a germinat revolta alegătorilor e aberantă și de împrumut: Italia e guvernată direct de UE, prin prefecți teritoriali numiți la sfîrșitul unui labrinit de manevre care fac din democrație un app accesibil numai din exterior.

Meloni a refuzat să se alăture sistemului, a stat în opoziție și asta explică, în parte, saltul fără egal al Partidului Fratelli d’Italia:  de la 4% la 26%, în numai patru ani. E grotesc. O asemenea explozie nu s-a mai văzut și, măcar asta, cere seriozitate. Italia e una din societățile occidentale care a ajuns, evident, la exasperare. Șomajul și migrația macină orașele mari și așezările cele mai umile. Lesa scurtă de fabricație COVID a doborît nenumărați oameni și neumărate compnaii. Peste toate, o birocrație distantă, inepuizabilă și impenetrabilă rămîne la cîrmă, pentru că a desăvărșit arta simulacrului.

Dar supliciul interminabil și fardat prin care italienii trec sub bună pază europeană, nu înseamnă nimic pentru clasa la putere asupra vieții politice, academice, mediatice și administrative. În loc să se întrebe de unde vine cutremurul și de ce a fost respinsă de alegători, clasa conducătoare a recurs, după doar cîteva ore de perplexitate, la propagandă și lașitățile ei otrăvite. Meloni e e descrisă în toată presa și pe toate canalele drept promotoare a fascismului iar victoria ei e prezentată ca viraj spre extrema dreaptă și dictatura lui Mussolini.

Orice discuție în contradictoriu pe tema ”Italia în pragul fascismului! ” e o pierdere de vreme, dacă nu o mînă întinsă unei clase care își ia indecența drept curaj. Desigur, nu e cu totul exclus ca gardienii morali ai Italiei să fi intrat în posesia listelor de arestări și poligoane publice de execuție pe care Meloni le-a pregătit din timp. Lăsînd la o parte ficțiunea toxică, e mult mai sigur că declarațiile și intențiile pentru care Meloni a fost declarată fascistă sînt: poziția pro-națională și anti-birocrație, apărarea familiei și controlul asupra migrației. Asta e tot și asta se cheamă fascism.

Clanurile reunite ale lumii superioare europene n-au fost niciodată străine de cinismul stalinist. Diferența stă în îmbunătățirile aduse de manipularea sentimentelor morale care promit fiecărui supus titlul de erou civic. Dar istoria rușinoasă a echivalenței care face un caz de fascism din oricine nu e ca tine și nu ți se supune e cît se poate de vizibilă. Trucul a fost inventat, acum o sută de ani, de propaganda sovietică pentru a separa și elimina orice rival și, în cele din urmă, orice om tentat să gîndească de capul lui. Astăzi, aceeași manevră vine mănușă campionilor occidentali ai democrației la purtător. Sistemul care susține că se bate pentru democrație în timp ce îi neagă sensul și viața concretă nu putea ajunge mai jos.

Rînd pe rînd, societăți vest- și est-europene sînt declarate reacționare și trimise la coș de grupul celor ce au anunțat că dețin și sînt Democrația. Pe acest drum, nu mai e nimic de cîștigat. Cooperarea umană și acordul elementar pe care îl cere libertatea democratică dispar. În locul lor apar obligația dogmatică a adevărului unic, supunerea generală în fața Guvernatorului Unic și retragerea omului integral în fața păpușii standard.

Căderea se accelerează. Într-atît încît, Președinta Comisiei Euiropene, Ursula von der Leyen, și-a permis o criză de nebunie în public. Înainte de alegeri, Von Der Leyen i-a avertizat pe italieni că trebuie să voteze pe placul Comisiei Europene.  Alfel, vor avea de-a face cu mînia instituțiilor euopene și vor păți ce au pățit polonezii și ungurii. Von der Leyen e un lider politic perfect neales. Confortul acestei stări de succes garantat o face, probabil, să creadă că alegerile la care votează oameni în carne, oase și suferință sînt un joc menit să confirme preferințele castei conducătoare. Ceva îi scapă Ursulei von der Leyen și colegilor de inginerie globală: pacientul  e viu și se agață de ultima șansă. De democrație.

Blocul elitar euro-american pierde alegeri în serie și asta s-ar putea dovedi fatal. Mesagerul democratic va fi, probabil, suprimat. Stăpînii noștri morali și bugetari au fost învinși, rînd pe rînd, în Franța, Suedia și Italia. Ce decurge de aici era, pînă de curînd, de neimaginat. Urmînd exemplul Biden, liderii de sistem vor decreta fără ezitare starea de urgență în democrație și vor da la o parte voința alegătorilor. Orice guvern nealiniat va fi deposedat de fonduri, putere de decizie și autonomie, în numele salvgardării ”valorilor euorpene”.

Însă reprimarea democrației prin retorică democratică înfășurată pe pumnul pus în gură e o iluzie aducătoare de catastrofă. Clasa conducătoare poate cîștiga doar spre a rămîne singură într-un deșert fără nume, populat de păpuși mecanice. Sau poate fi învinsă, lăsînd deșetul la dispoziția haosului. Nu trebuie uitat că rezultatul șocant din Italia măsoară, în primul rînd, exasperarea alegătorilor, nu capacitatea sau liberatea de acțiune a Giorgiei Meloni. În următoarele săptămîni și luini, Meloni se va ciocni de  melasa birocratică europeană și de intrigile infinite ale politicii italiene. Dacă nu e un titan politic, Meloni va fi vînată cu succes și expusă în galeria cu ”monștri” răpuși de civismul salvator al europenilor superiori.  

E terminal dar patentul nu aparține alegătorilor. E rezultatul nenorocit al instrumentului global de sinucidere, pus la punct de o clasă în delir. Într-adevăr, toate drumurile duc la Roma. De după cădere.