Claritate amorală în beznă morală
Să ne închipuim o
clipă că următoarea sesiune foto organizată de revista Vogue va avea loc în
biroul lui Vladimir Putin, imediat după intrarea triumfală a lui Zelenski în
Moscova. Să preupunem, mai departe, că Putin însuși va fi arestat și deferit
Justiției, după ce va fi trecut prin judecata aspră dar luminoasă a show-ului
Oprah.
Declinul va
continua.
Să presupunem că Donald
Trump va ciștiga alegerile, din spatele gratiilor, cu 100% din voturi, și că
partide de dreapta-conservatoare vor obține toate mandatele la alegerile
parlamentare din fiecare stat european.
Declinul va
continua.
Ce înseamnă declin? Vorba e tocită dar, în cazul de față,
ea reușeșete să spună că degradarea și căderea
civilizației noastre pot fi doar intîrziate, nu oprite
Civilizația pe care
ne închipuim că o desfășurăm asupra lumii, luminînd drumul umanității spre
viitor e blocată. O clasă conducătoare abilă și cinică, lacomă și oarbă stabilește,
în fiecare moment, ce trebuie să fim, să spunem, să votăm, să eliminăm și să
venerăm. Toate aceste comenzi trec, azi, drept miezul libertății depline și tot
ele vor să facă dovada că am ajuns la adevărul și virtutea supremă. Experții și
politicienii și-au dăruit dreptul demuirgic de a re-face lumea și de a spulbera
prin reîncolonare rătăcirile care ne-au ținut în loc atîtea milenii. Creeatorul
s-a compromis. Progresul care eliberează e la îndemînă. Experții și liderii
etici - ”americanii” cum pot fi ei numiți generic - nu visează și nu shițează.
Guvernează,. Deschideți gura a îndoială și veți fi disprețuit.
Bilanțul celor ce
ne conduc e într-atăt de strălucitor încît numai Răul pur pînă la impuritatea
absolută i se poate opune. Binele însuși se rușinează tăcut și ia note. Bilanțul?
Nimic mai limpede. Care din marile izbînzi ale competenței elitare v-a ajutat
mai mult și v-a umplut de respect pînă la capăt?
Poate capodopera
financiară. În 2008, înțelpciunea elitară a adus lumea la un pas de faliment
financiar. După 15 ani, multe state, între care Grecia și Italia sînt două
exemple vizibile din satelit, trăiesc în continuare sub șoc și încearcă tot mai
puțin să pretindă că sînt autoarele propriilor decizii.
Sau, poate, sînteți
covîrșiți de admirație în fața operațiunii Primăvara Arabă? După 15 ani de
înmugurire democratică, Libia e ultima stație înainte de infern și cel mai mare
producător de migranți plantați în Europa de Vest. Siria e un abator în care o
parte a personalului măcelărește cealaltă parte a personalului.
Fundamnetaliștii islamici se bat cu alți fundamnetaliști islamici sprijiniți de
occident și, prin urmare, fundamentaliști islamici democratici.
Dacă nici roadele
Primăverii Arabe nu vă par îndeajuns de dulci, poate preferați recolta COVID. Din
2020, o epidemie cu origini neelucidate a devenit pretextul prizonieratului
digital global. Lumea nu mai e consecința propriei creativități ci suma
crescîndă a normelor, restricțiilor și subvențiilor ce o țin sub control. O populație fixată pe cea mai întinsă sofa a
lumii, în fața celui mai întins ecran vreodată asamblat trece drept societate. Trilioane
de dolari reali sau imaginați au cimentat un nou regim de viață, turmatic, lent
și monitorizat. Categoriile și conceptele economiei politice nu mai fac față.
Neo-feudalism?
Socialism plutocratic? Putem conchide că, vorbind de imperialism ca stadiul cel
mai avansat al capitalismului, Lenin și-a arătat mărginirea. Așa cum vedem
astăzi, imperialismul ca stadiul cel mai avansat al capitalismului produce
socialism. Continuatorii involuntari ai lui Lenin și-au corectat maestrul.
Dealtfel, cunoscătorii au anticipat dereglarea. O anecdotă neconfirmată dar
plauzibilă spune că, aflat la Berlin, după ce peirduse
puterea, Mihail Gorbaciov ar fi încercat să îl viziteze pe Willy Brandt, vechi
prieten și Papă al Social-Democrației vest-europene. Brandt a refuzat să-l
primească. Și a explicat, mai tărziu, că nu-i poate ierta lui Gorbaciov
disoluția blocului comunist. Dispariția comunismului de stat - credea Brandt -
va antrena dispariția social-democrației vest-europene și va pune clasele de
jos la dispoziția elitelor. Brandt presimțise ceva.
Tot în bilanțul
elitelor stă, mîndru și infailibil, ecologismul - un cult anti-umanist mascat
în salvaționism, adoptat de elite și transformat în religie de stat. În aproape
30 de ani de eco-psihoză, lumea occidentală și-a blestemat și închis sursele de
energie. Mine, termocentrale, puțuri de petrol, extracție de gaze, centrale
nucelare au fost declarate nule și periculoase. Europa a devenit o contradicție
activă, cu datele statistice ale unei economii înfloritoare și tuburi de
supravițuire legate la Rusia. În paralel, apertiul năpraznic al noilor elite a
forțat eliminarea producției industrale și închirierea forței de muncă
abundente în Asia. Echilibrul societăților occidentale a fost sacrificat fără
regret. Lumpenul secretat de nenumărate operații de outsourcing a fost rapid
declarat rezervor de fascism. Migrația rezolvă, oricum, toate problemele: de la
bonele familiilor bune, la grădinărit și rîndul următor de alegeri.
În acest punct,
apare o întrebare zgribulită în așteptarea răspiunsului: ce au plătit și
plătesc trilioanele care au astupat criza din 2008, au adminstrat țarcul COVID
și hrănesc războiul din Ucraina? Ce altceva dacă nu costurile de întreținere și
promovare ale proiectului de dominație și control elitar. Altfel spus: noul
nostru destin comun, într-un bloc uman fără alt rost decît zbenguiala supravegheată
pe una și aceeași platformă.
Teoria și practica guvernării
elitare au, totuși, ceva previzibil și monoton, o constricție de piton progrmat.
Esența acestei revoluții e nivelarea algoritmică și exclude cu oroare contradicțiile,
dilemele și limitele istoriei umane. Dar asta nu înseamnă că lumea a încetat să
producă istorie și că istoria a încetat să se arate prin evenimente simbolice
și coincidențe spectaculoase.
O astfel de
aglomerare simbolică a acoperit ultimele cîteva luni. Coincidențe tulburătoare au
adus pe acelsși platou istoric trei evenimente majore: războiul din Ucraina,
dispariția lui Mihail Gorbaciv și stingerea Reginei Elizabeta a II-a a Marii
Britanii. Toate aceste semnale succesive au luminat, în trecerea lor tristă și
rece, lucrurile care tind să ne
împresoare spre a ne deveni stăpîn: frica de sens, fuga de cunoaștere și
despărțirea de sacru.
Ce căutăm, de fapt,
în Ucraina? Dar, mai întîi: ce caută rușii în Ucraina? Să remarcăm ce nu mai e convenabil
și recomandabil să remarcăm: după 1991, Rusia a trăit, fără să riposteze, cu balticii,
cu Europa Centrală, cu România și Bulgaria în NATO. Noua ordine a fost
acceptată la Moscova, probabil fără plăcere dar și fără reacții militare. De ce
s-ar rupt firul tocmai în cazul Ucrainei? Pentru că Ucraina e poarta strategică
de intrare în Rusia și a fost folosită de fiecare dată de forțe în expansiune:
de suedezi, de polonezi, de francezi, de germani.
Revenind la prezența
oilor noastre blindate în Ucraina, explicațiile au nenumărate variante, de la
fals la plauzibil și de la legitim la ficțiune. Ce e clar și ar trebui notat
mai întîi, e că toți participanții la tragedie sînt pătați, vorbesc din spatele
măștii și sînt deja purtați de curenți istorici catastrofali. Între pionii tîtîți
spre dezastru, Europa e cel mai dezolant exemplu de inconsistență. Sîntem în
Ucraina pentru Europa? Dar Europa, prin capitala ei decizională
Berlin-Bruxelles, și nu Moscova, e autoarea dezastrului energetic folosit, acum,
de Moscova împotriva Europei. Rusia a semnat o sentință atent redactată de
Europa împotriva ei însăși. Am aflat, de data asta în termeni ultimativi, că
Europa nu are alt popor stăpînitor decît armata de tehnocrați care îi asigură documentația
nesfîrșită și atît de ramificata incapacitate de decizie. Și că, în cele din
urmă, funcțional și banal, Europa e un imperiu secundar eșuat. O ficțiune
politică festivă care camuflează un motor de aspirat avuție.
În consecință,
aluatul din aliatul franco-german a fost frămîntat, din mers, cu o singură
mînă, de regizorul american. Așa au apărut, deodată, consensul și solidaritatea
Europei cu idealul democratic atacat în Ucraina. Aceiași oameni care au dansat
în poala Kremlinului și au privit în altă parte ori de cîte ori Rusia mai sucea
gîtul vreunui vecin, au descoperit că sînt îngrijorați, scandalizați, îngroziți
de atacul rusesc. Războiul purtat în Ucraina de mai toată lumea din afara Ucrainei
anunță moartea Europei, la capătul unei noi cruciade liberale americane. E a
treia intervenți americană în Europa și,
ca de fiecare dată, ea țintește nu numai eliberarea ci și liberalizarea Europei.
Pentru a le declara, apoi, echivalente.
Prima intervenție
revoluționară americană a decis, în 1918, dispariția imperialismului
austro-german și a eliminat cultura politică și civilizația care au dat Europa
clasică - așa cum fusese ea construită de uniunea aristorcrației militare
germane cu memoria creștinismului romano-catolic. Apoi, pacea impusă la
Versailles a declanșat demagogia naționalistă generală a triburilor euueropene
și, concomitent, a pus sub edificiu bomba care avea să explodeze peste numai 15
ani: resentimentul identitar german.
În 1944, a doua
cruciadă americană a eliminat definitiv naționalismul german și a plantat în
Europa germenii unei noi religii: liberalismul misionar, oglindit contrastant
în tirania sovietică (asupra unei Europe de Est cedate fără reținere) și echivalat abil cu libertatea. Ideea după care
cineva e liber doar dacă e liberal nu mai avea adversar.
A treia cruciadă e
exapnsiunea declanșată în 1989 și încercarea de a tranșa soarta puterii
imperiale ruse, după prăbușirea Uniunii Sovietice. Asta se întîmplă, acum, în
Ucraina. Desfoliat de ambalajele pe care scrie democrație vs autoritarism, centrul conflictului e, pur și simplu,
coliziunea liberalismului imperial american cu naționalismul autocrat rus.
Începuturile
coliziunii, sînt de găsit la mijlocul anilor ’80, cînd
apariția lui Mihail Gorbaciov a trimis un semnal seismic. Imperiul și-a
abandonat periferiile anexate în 1945 și, mai mult, și-a pierdut centrul de
stabilitate internă. Gorbaciov a fost măturat rapid, după cinci ani de reforme
și derută. În următorii 30 de ani, Gorbachiov a fost dat uitării, minimalizat
și luat peste picior, ca o păpușă aruncată la gunoi de un copil plictisit.
Deloc surprinzător, dispariția lui Gorbaciov, în August
2022, a fost marcată de un discurs pseudo-omagial și ipocrit, pînă la insultă. Cu
excepții rarisime, toate mințile și stilurile puse în joc au țintit unul și
același lucru: discreditaea finală a unei figuri care a întredeschis, totuși,
ușa prin care a năvălit istoria nouă. Ultimul lider sovietic a fost recalibrat
și descris sistematic drept looser sau ”idiot”
depășit de vremuri și de inteligența starurilor cerebrale ale Occidentului.
Portretul postum al Marelui Fraier reține ceva profund ingrat dar și o manevră
vinovată.
În fond, anii gorbaciovismului care au deschis
drumul spre victoria Occidentului în Războiul Rece au o geneză istorică
precisă. Desfigurarea postumă a lui Gorbaciov încearcă să ascundă și să facă
uitată tocmai realitatea acelor ani. Un cîștigător
incredibil de laureat încearcă să șteargă urmele procesului care l-a lansat. Ce
s-a întîmplat, cu adevărat, între 1985 și 1991, ce au promis și ce n-au
respectat actorii prefacerii istorice care a pus capăt Imperiului Comunist.?
Operația de anulare a lui Gorbaciov spune că n-o vom afla prea curînd. Piesa
din centrul tezaurului pare să fie faimoasa promisiune reală sau imaginată prin
care Occidentul s-a angajat în fața lui Gorbaciov să se abțină de la extinderea
NATO spre Est, în schimbul reunificării germane. Poate că împchetarea și
evacuarea grăbită a lui Gorbaciov se datorează nevoilor momentului. În
discursul occidental, invazia rusă a Ucrainei nu trebuie legată de problema
expansiunii estice a NATO și, din acest motiv, ridiculizarea sistematică a lui Gorbaciov
era o urgență. Pokerul imperial e un joc fără trecut
Americanii (la fel rușii și, ceva mai puțin sigur,
chinezii) nu parr să fi învățat mare lucru din obiceiurile sinucigașe ale fostelor
mari imperii. Iată de ce, plecarea Reginei Elizabeta a II-a a Marii Britanii,
ultimul monarh european autentic și stăpînitoarea înțeleaptă a unui Imperiu
fantomă, a fost confundată cu o ocazie sentimental-civilă și tratată cu o deferență
decorativă, complet lipsită de reflecție.
Enigma ce s-a născut odată cu dispariția Reginei Elizabeta
stă pe o mirare persistentă și, pentru
mulți, iritantă: cum se explică vibrația nechemată a umanității la plecarea
unui monarh bătrîn și, pentru atîția, îndepărtat? De unde sentimenul neașteptat
și pătrunzător al atîtor oaemni care au înțeles sau au bănuit că trăiesc o
despărțire monumentală și ireparabilă? Au fost toți acești oameni chemați în
stradă, de la New York la Londra și Berlin, numai și numai de persoana Reginei
sau de altceva, întrupat fără cusur în figura Reginei?
Fie că o știu, fie că, mai probabil, n-o știu,
milioanele de oameni care au comemorat plecarea Reginei par să fi simțit, nerostit,
că au trăit despărțirea de ultima figură depozitară a sacrului. Într-o lume
demult dominată de rotația celebrității, de erodarea nimburilor și de decepția
repetată a viitorului promis, Regina Elizabeta a fost singura păstrătoare a
certitudinii. A ceva ce n-are cum să înșele, să decadă sau să trișeze. Un
raport irațional, o stare mistică inexplicabilă au rămas vii și au continuat să
lege, chiar, informal, Coroana de supușii ei. E ultima sclipire a unui regim
reglat de un concept detestat din toate puterile de modernitate: : dreptul
divin. Rezultatul acestei credințe într-o ”supersitiție” milenară e subestimat și, cel mai adesea,
trecut sub tăcere.
O societate așezată sub o monarhie de drept divin nu
e ferită de rău dar e străină de dubiu nevrotic, demagogie și înstrăinarea de
sine. Imperiul Britanic a trecut în istorie urmînd soarta tuturor
construcțiilor de acest tip dar puterea morală a Coroanei a continuat, chiar în
lipsa prerogativelor politice. Acesta e punctul în care americanii, marii moștenitori
ai lumii post-aristocratice și non-religioase, confundă imperiul și expansiunea
lui cu virtutea. Prezidențialismul și parlamentarismul republican, nemiavorbind
de utopiile post-naționale gen UE, par plecate pe drumul ce duce la dominație
dogmatică și atomizare socială. Sîntem departe de ordinea de drept divin în care
omul se pleacă în fața pre-existentului și e educat de o ordine dată.
Ce a pus modernitatea în loc? O mascaradă rotativă în
care democrația electorală încurajazăt o
orgie de infidelități. O dată la 4 sau 5 ani, lumea se schimbă sau e creeată
din nou, în numele unei noi guvernări alcătuite din partea încă nefolosită sau
re-folosită a distribuției naționale de demagogi, iluzioniști și, în cel mai
bun caz, operatori infernali.
Toate lucruile și semnele mari ce se adună în jurul
și deasupra noastră vorbesc despre o lume febrilă, nechibzuită și oarbă.
Ideologia și războiul fac legea care nu respectă nici o lege. Binele perament
și eradicarea răului sînt obiective permanente și pretind, cumva. că pot
întemeia o civilizație nouă.
Claritatea morală e deviza care sanctifică, fără
răgaz, orice nouă inițiativă, de la războiae, la campanii ecologice, anti-corupție,
anti-rasiste și anti-homofobe. Ce nu se vede în strălucirera clarității morale
sînt tocmai formele abrupte ale abuzului și libertății de gîndire negate - așa
cum le practicăm, tot mai convins. În Ucraina, în relansarea perfecționată a
cenzurii, în intoleranță și în falisficarea intensă a democrației.
Cine crede că e prea mult și prea deodată, ar trebui
să privească înapoi. Palmaresul clarității morale e spectaculos de dubios.
Purtat în numele clarității morale, războiul civil
american a fost atașat de problema sclaviei retoractiv, abia după ultima
bătălie. În căutarea supremației juridice și a centralizării de stat, promotorii
liberalismului comerical al Nordului au distrus lumea Sudului și au descoperit,
ulterior, că au luptat pentru eradicarea sclaviei.
Purtat în numele clarității morale, al doilea război
mondial a fost recalibrat, abia după 1945, în sancțiune apocaliptică pentru pentru
Holocaust. E poate cel mai nerușinat episod de ante-datare morală din istoria
umanității. Războiul împotriva Germaniei naziste a fost purtat pentru
anihiliarea dominației Germane în Europa de Vest. Holocaustul - una din cele
mai mari orori din istoria umanității - n-a fost menționat, n-a emoționat și
n-a mobilizat conștiințe în timpul războiului: Jan Karski, emisarul polonezul
care încercat să deschidă ochii Aliaților a fost primit la Washington și la
Londra, a fost ascultat politicos și ignorat.
Tot în numele clarității morale, Aliatul esențial al
lumii occidentale a fost Satana în persoană, cu uniformă de Generalissim și mîna
în beregata popoarelor. Stalin a salvat milioane de vieți occidentale, la
schimb cu munți de cadavre sovietice. Înețelegrea perfectată, ulterior, în
numele clarității morale, s-a încheiat cu recuperarea Europei de Vest și cedarea
Euripei de Est.
Claritatea morală consolidată la capătul unui
asmenea palmares istoric e un concept mobil, contradictoriu și pervers. Pe
numele lui adevărat: claritate amorală în beznă morală.
Triumful celei mai
nefericite trăsături a civlizației burgheze - comercialismul - e total. Trăiam într-un
depozit, trecem în revistă mărfuri și ne acordăm singuri brevetul de arbitri
nepătați. Învins și pălmuit Dumnezeul nostru s-a retras.
E amețitor: a fi
anti-progresist, astăzi, a ajuns totuna cu a fi fost anti-comunist în trecut.
Argumentele sînt aceleași. Un dogmatism a fost înlăturat și, după o pauză de
alimentare, înlocuit cu altul.
Cînd trăiam sub comuniști,
înregistram cu speranță orice sermn de criză al regimului care guverna. Acasă și
în Metropola Sovietică. Acum, cînd trăiesc într-o democrație, mă interesează
sănătatea regimului care guvernează. Acasă și în Metropola Americană. Toate
datele, semnele și faptele spun că democrația e bolnavă și că e atent îngrijită,
cu tot ce îi poate grăbi sfîrșitul.
Adio, mîndră lume
europeană! Ți-am fost martori, clevetitori mărunți și uzurpatori naivi.
Comments
Post a Comment