Valoarea comunismului și Epoca de Aur

 

Candidat AUR la candidatura la Președinție, Sergiu Mihalcea a lansat un program în care explică, după mintea lui,  mersul istoric al României moderne. Beneficiare ar trebui să fie generațiile care n-au trăit sub comunism și nu îi cunosc adevărata față. Viitorul Președinte își ia sarcina de a dezvălui adevărul.  

Pe scrut, România modernă a fost clădită de cîteva figuri istorice bazale. După cît înțelege Mihalcea, Nicolae Ceuașescu a fost, alături de colegii Cuza și Ferdinand, unul din acei oameni mari care ne-au tras spre modernitate. Ghinionul lui Ceuașescu a fost că Securitatea l-a lucrat și defăimat dar asta nu îl păcălește pe Mihalcea care poate privi fără patimă la mersul adînc al istoriei. Și ce vede Mihalcea privind atent și obiectiv? O țară care a pierdut enorm pierzîndu-l pe Ceaușescu. Securitatea și urmașii ei au luat puterea și, în 35 de ani, n-au ajuns nici măcar la genunchiul lui Ceaușescu. S-ar putea crede că, în aceiași 35 de ani, Mihalcea a ajuns la maturitate. Nu e cazul.

Prilejul e bun pentru a deschide o discuție despre valoarea reală a comunismului. După 1990, o parte nu tocmai neglijabilă a societății românești a rămas cu memoria unui comunism stimabil și productiv. Refrenul ”dar au construit și  n-au furat ca hoții de azi” e, în continuare, rostit de numeoși veterani care și-au trăit tinerețea și au muncit sub comuism. Ar trebui notat, totuși, că această line a apăriut numai după ce formula de viață a milioane de oameni a fost sfărîmată, odată cu baza industrială a României. Astăzi, nimeni nu vrea să își mai aducă aminte de scrîșnetul, disperarea și propaganda acelor ani de reformă, privatizare și lichidare dar asta nu micșorează șocul existențial cumplit trăit, atunci, de atîția oameni.

Cu timpul, memoria comunsimului a început să treacă într-o revizuire pe care generațiile noi o fac, de la distanță, teoretic și relativist, fără să fi cunoscut acele vremuri. Treptat, pe măsură ce legăturile trăite cu regimul comunist se împuținează iar teoria și optica distantă se inteprun ca mediatori, comunsimul și Ceaușescu devin altceva și altcineva: niște obiecte istorice discutabile și frecventabile. Pentru o posteritate din ce în ce mai străină de anii 1947-1989, oroarea naturală a comunismului nu mai are miros și conținut. Ca multe alte epoci și regimuri, comunismul de ”deshidratează” și devine un concept neutru.

Procesul e natural dar nu obligatoriu. Nazismul, de pildă, e exceptat de la istoricizare. În fond, ordinea în care trăim, încă, ordinea politică și morală post-belică, se sprijină pe victoria împotriva nazismului.

Un exemplu amuzant e destinul isotric al regimului fanariot. Realitatea istorică spune că epoca fanariotă a fost o etapă degradantă, cu o românime arendată în bloc și redusă la rolul de bazin extractiv. Cu toate astea astea, istoricizarea epocii a fost posibilă, după cum se vede în valul recent de lucrări care descoperă virtuțile și rafinamentele regimului fanariot. Operația e complet neserioasă. Ea vine, pur și simplu, din snobism sau, mai exact spus, dintr-un abuz literar-artistic, plasat în locul istoriei propriu-zise.   

 

Dar ce a făcut rău Ceaușescu? Cîteva lucuri ar trebui amintite și predate noilor generații.

Ceaușescu a pus capăt micii liberalizări comuniste și, după 1971, a instaorat un regim de dictatură personală fără fisură. A hotărît că știe tot și poate orice. A construit un sistem de idolatrie ermetică în jurul propriei persoane. A trecut economnia în regim de robie planificată, cu obiectivul unic de a achitare a datoriei externe (contractată tot de Ceaușescu). A demolat părți istorice ale Bucureștiului și a strămutat zeci de mii de bucureșteni pentru a face loc unor coșmelii faraonice. A interzis orice formă de gîndire și exprimare care nu îi reunoșteau și citau geniul. A ținut România în frig și întuneric pentru a economisi energia necesară industriei care trebuia să facă export. A golit piețele și magazinele de alimente. A pornit la distrugerea satelor și îngămădirea țăranilor în complexe și cantine în care turmele umane urmau să mănînce și să doarmă după un program fix. Și-a pus nevasta șefă peste toate cîte n-avea el timp să facă și a declarat-o al doilea geniu al cuplului conducător. În fond ce mare rău a făcut Ceuașescu?

Da, Ceaușescu a făcut și lucuri bune: irigații, hidrotehnică, energie nucleară, metroul. Numai că, palmaresul comunist trebuie gîndit integral. Între 1947 și 1989, comunismul a avut la dispoziție 42 de ani de putere totală. Echivalentul a 10 mandate prezidențiale consecutive, fără opoziție, fără presă liberă, fără justiție independentă, fără restricții, critică și dezbatere. Greu, nu?

E normnal și inevitabil ca istoria să își schimbe înțelesurile în timp și să repare sau întregească impresiile prime. Dar asta nu poate fi totuna cu a minți sau ignora, din prostie sau din naivitate. Comunismul a fost o epoocă mult prea îndelungată și importantă pentru a fi lăsat pe mîna ageamiilor revizioniști. Ceaușescu a fost comunismul și, dealtfel, a murit în funcție (prin împușcare repetată).

Da, comunismul poate fi înțeles și reinterpretat, azi, ca un efort planificat de modernizare brutală a societății românești. Rezultatele acestei sforțări uriașe au dus la cîștiguri solide, orori fără egal și degradare de masă. Puse în balanță, toate aceste realizări și surpări dau un rezultat negativ. Efortul a fost enorm, cîștigurile mult mai mici. Epoca de Aur a avut gust de scrum. Pînă la urmă, comunismul a ajuns la apogeu dar prețul gloriei paranoice a ideii comuniste a fost plătit de români. Și de cei ce o știu și de cei ce n-o știu. Și de cei ce au pierit și de cei ce au supraviețuit.

A pune la robotă, a disciplina, a alinia și a forța o societate nu sînt totuna cu a îmbunătăți. Pînă la urmă, fibra umană cedează sub greutatea acumulată și repetitivă a erorii înarmate cu puteri depline și resurse nelimitate. A construi nu e totuna cu a pune pe  picioare structuri masive, idoli primitivi și energii stoarse din mulțimi. Comunismul presupune sclavia.

În replică, tîmpenia, lăcomia și lașitatea ultimilor 35 de ani de politică democratică nu există pentru a face din comunism o alternativă retrospectiv mai bună. Comunismul trebuie măsurat și comparat cu propriile promisiuni și principii. Iar liberalismul ultilor 35 de ani cu promsiunile și principiile liberalismului.  

Critica oligarhiei de azi trebuie să curteze libertatea de mîine, nu robia de ieri. Dealtfel, dacă e ceva grav de sesizat în falimentul liberalismului contemporan atunci e vorba exacy de apropierea și schimbul de experiză opresivă  cu  comunismul. Bine remorcată de noua practică occidentală, România democratră, a recuperat cîteva din instrumentele de control perfecținate de comuniști: subordonarea justiției, delictul de opinie, cenzura justificată de ”adevărul științific”, îndoctrinarea în masă.

Alternativa la oligarhimsul liberal consolidat astăzi, nu e comunismul iar a fi ”suveranist” nu înseamnă a înlesni  rătăcirea în nostalgii de om fără minte. Eșecul liberalismului nu poate face din comunism o orînduire mai bună. La fel cum ororile comunismului nu pot imacula și sacraliza liberalismul, scutindu-l de critică și reproș.

Dacă AUR e gata să plece pe drumul simplificat în care răul prezent ”aurește” comunismul, atunci șansa unei corecții aplicate sistemului pseudo-democrat la care am ajuns astăzi e pierdută. Iar AUR va muri ridicol, dovedind că lecția comunismului a reușit și poate produce, după 35 de ani, încă o clasă de nătărăi militanți. Electoratul AUR nu merită o nouă Epocă de Aur.