Posts

Anti-neant!

  De ce? Pentru că! Această structră de gîndire e depășită. Alegerile din America au ieșit din strînsoarea săracă a logicii și cer salvarea tuturor lucrurilor: a lumii.   Rezultatul lor nu va mai trimite la una sau alta din variantele admisibile ale politicii și ideologiei, la dreapta sau la stînga, la piață sau la dirijism, la partidul meu sau la partidul tău, la candidatul tău sau la candidatul meu. Rezultatul lor nu va prescrie un nou regim ci un destin. E dramatic, simplu și clar. Dacă Trump cîștigă, America și lumea primesc timp, în chiar clipa în care timpul pare aproape de sfîrșit. Atît, măcar atît: marșul dement spre o utopie sinucigață va fi întîrziat. Dacă Harris cîștigă, prin furt cinstit sau prin minciuni adevărate, ruina e inevitabilă. Căci – de repetat – nu vorbim de valori și variante ale politicii. Vorbim de continuarea tradiției americane sau de eradicarea ei. Trump e digul împușcat ce ne desparte de cancerul galopant. Pentru prima oară în istoria Americii și

La vot! Din datorie și bun simț

  Te cheamă Vasile. Într-o dimineață, te trezești simțind din toți porii că trebuie să devii soția macaralei de peste drum. Din fericire, trăiești într-un regim progresist.   Lumea civică și oficială va celebra și va fi incredibil de mîndră de tine. Numai o dictatură te poate declara nebun. În dimineața în care ți-ai găsit noua dragoste metalică, dai peste încă o bucurie. În blocul tău s-a instalat o puzderie agitată care care vorbește limbi necunoscute. Pe stradă, tot așa. Migranți! Guvernul a renunțat la frontiere. Intră cine vrea. E bine dar nu e ideal. Cum e posibil ca guvernul pe care l-ai votat să fie atît de timid? Dacă frontierele sînt o rușine iar migrația un drept universal, de ce nu sînt aduși toți,   organizat, cu aviaone și vapoare, după un grafic bine pus la punct? Guvernul tău e bine intenționat dar nu e în stare să ducă pînă la capăt propriile idei. Dar vin alegerile și lucrurile se vor îndrepta. Un guvern nou, cu adevărat progresist, va face lucrurile așa cum trebu
Image
O carte nou ă, cu sute de fotografii istorice și comentarii-eseu. Despre? Despre momentul istoric 1990. Acum 35 de ani am fotografiat mitinguri, lideri, străzi și magazine, afișe și gazetari, scriitori și alegători. O parte însemnată a fotografiilor reproduc Mitingul din Piața Universității în lunile aprili-mai 1990. Altele – primele alegeri libere din mai 1990. Zeci de fotografii rețin un București acum dispărut sau refăcut. Toate entuziasmele, spaimele, elanurile, programele, premierele și naivitățile acelui moment sînt de găsit în aceste fotografii. O vreme le-am crezut pierdute. Întîmplarea a făcut să regăsesc, după mai bine de 30 de ani, negativele acestor fotografii. Le-am seleectat și comentat într-o carte lansată acum cîetva zille. Titlul: Nu mai e nimeni în Piața Universității . E o carte album tipărită în condiții grafice superbe de Editura Muzeului Național al Literaturii Române. În București, o puteți cumpăra la Librariile Muzeului din Str. Nicolae Crețulescu nr. 8

Există români

Image
   Pentru prima oară mă bucur că sînt bătrîn, înrăit și depășit. Ceva românesc mi-a dat lecția pe care n-o mai credeam posibilă. Nu e vorba de fotbal, deși fereastra prin care s-a văzut totul s-a deschis la un meci de fotbal: România-Uicraina 3-0. Nu e vorba nici de echipa care a făcut un meci de pus în altar, între odoarele pe care le credeam fără viață. E vorba de ce au scos din ei toți românii de față la Munchen. De bucuria și solidaritatea cu care au muncit în teren românii uitați și subestimați. Înainte de meci contam, realist și amar, pe un 3-0 pentru Ucraina. E vorba de capacitatea misterios românească de a scăpăra spre geniu, ca la lovitura lui Stanciu care are toate șansele să rămînă golul turneului. Asta nu vine din fotbal ci dintr-o stare de creație regăsită, după ani lungi de neputință și întuneric. E vorba de căți au fost, cum au arătat și ce au trăit zecile de mii de români din tribune. Un zid tricolor? Nu. Zidul e static. Românii din tribune au fost altceva și

Spre haos

  Cheia alegerilor europene? Sistem contra societate. Nimic nou sub soare - cu excepția sezoanleor politice în care Regele Soare multiplicat își pîrjolește, din toate unghiurile, supușii. Dacă tot invocă ritual încălzirea globală, ecologiștii o pot simți, după alegerile europene,   pe propria piele verde și neprihănită. Clientul european de rînd s-a lepădat de eco-utopia anti-civilizație. În primul rînd și cel mai șocant, în Germania – Mecca vegană a progresismului. Încălzirea e reală dar lucrează, în politică, nu în climă, odată cu vremuriile, nu cu vremea. Alegătorii au avut ceva de spus și au folosit alegerile europene transformîndu-le dintr-un exercițiu steril într-un tunet paneuropean. Prezența la vot a atins o cotă foarte neuropeană: 51% în medie și aproape 65% în Germania. De pe acest soclu, alegătorii au transmis un mesaj clar: problemele lor nu au nici o legătură cu problemele la care   sistemul a decis că alegătorii trebuie să se gîndească zi și noapte. Alegătorii nu sînt

În legătură cu unele neîmpliniri ale democrației americane

  Cine a spus că sistemul dominant american a devenit o variantă îmbunătățită (adică non-violemntă) a stalinismului? Numai niște observatori superficiali ai performanței staliniste puteau ajunge la o asemenea concluzie. Comparația e nedreaptă. Ea   răstoarnă ordinea de merit în materie de suprimare a pluralismului și subjugare a spiritului liber. A nesocoti randamentul amuțitor al stalinismului e, de fapt, totuna cu a ascunde sau scuza deficiențele grave ale noului sistem de control american. Stă, deci, în sarcina progresiștilor americani să se îndrepte și să recupereze, cît mai curînd, rămînerile în urmă față de procedura exemplară a modelului stalinist. Pînă atunci, palmaresul lor e deficitar. Asta se poate vedea limpede în recenta condamnare a fostului Președinte american Donald Trump. În comparație cu marile procese staliniste, înscenarea rezervată lui Trump a fost o farsă stîngace - imitația leneșă a unei capodopere. Deosebirea esențială stă în soarta acuzatului. Spre gloria e

Cărți de jucat și cărți de citit

  Ne pîndește o aniversare complicată și ne paște un bilanț riscant. De oriunde am începe socoteala (1944 sau 1947), în următorii mai puțin de zece ani, România va fi trăit același număr de ani sub comunism și în capitalism. Ar fi o ironie necuprinsă să marcăm acest prag cu o catastrofă sau să îl atingem încărcați de iluzia că am devenit altceva decît sîntem. Aceste două deraieri sînt, din păcate, posibile și nimic nu le cheamă în scenă mai insistent decît lipsa de gîndire și răspundere a liderilor noștri politici și intelectuali. Problema crește și înaintează spre criză, odată cu automatismul care dictează tot mai apăsat în politica noastră de stat. Alinierea la viziunea liberală și convingerea oarbă că ea lucrează în numele democrației costă prea mult. Și s-ar putea să ne coste totul. România a intrat în zumzetul geo-strategic care vestește noua configurație a Estului, după războiul din Ucraina. Nimeni n-o declară programatic dar semnalele se adună. Proiectul de legalizare a inte