Sfîrșitul continuă

 Ascensiunea impresiilor induse e totuna cu declinul gîndirii autonome. În această stare de onirism pseudo-informat, subiectul abandonează contactul cu realitatea și trece la discreditarea ei. Cînd subiectul e o persoană, acest plonjeu în iluzii consolidate duce la izolarea socială sau medicală a pacientului. Cînd subiectul e colectiv, drama ce decurge din practica iluziei se cheamă istorie iar rezultatul final e criza care anunță declinul. În această situație înoată, tot mai convins, Europa sau – mai precis – elita pan-europeană. Criza e evidentă în centru vital al lumii europene – în triunghiul bolnav care acoperă Marea Britanie, Franța și Germania.

Cele trei foste supraputeri europene moderne afișează un discurs grandios, plesnind de lumină și proiecte, în timp ce, neluată în seamă, realitatea spune cu totul altceva. Economia și politica acestor trei state sînt în impas, societățile acestor trei națiuni asistă în stare de revoltă la propria spoliere iar liderii de guvern par să aibă un singur program: perseverența în ideile și măsurile care aduc ruina.       

Oficial și aspirațional, Europa e la ora marilor idei. În mod alarmant dar nu tocmai curios, toată această febră vizionară vine dintr-o încăpățînare prestigioasă, din refuzul de a accepta datele concrete ale realității și din hotărîrea de a declara periculoase orice alte opinii.

În acest moment - care a început demult dar a atins, acum, faza doctrinară și trăirea delusională - Europa perseverează neclintit în obsesii și fixații iraționale, tipice pentru retorica și practiva grupurilor înghițite de un cult. Recursul la armate de experți mereu pregătite cu formule statistice și previziuni perfecte pe orice mtemă – de la climă la strategie militară - e echivalentul cunoașterii prin magie și divinație. Supraproducția de predici propagandistice care anunță iminența conflictului cu Răul anti-democratic și cer unificarea umanității sub drapel neo-liberal e echivalentul misionariatului apocaliptic.

Lista acțiunilor și ideilor superioare, salvatoare și inacesibile vulgului e uluitoare.    

Europa se militarizează în așteptarea unui război cu o Rusie invadatoare care bîntuie în declarații stupide (în funcție de gust și școală, atacul rusesc asupra Europei va avea loc peste trei ani, peste patru ani sau a început deja). O cascadă de știri fabricate prezintă victima care își curtează/inventează atacatorul (am fost atacați cu drone). Acest cumul propagandistic trece în justificare fermă a translației spre o economie de război. Rezultatul e caricatural: o lume lipsită de resurse, populație și voință se transformă, printr-un decret fabulos, în gigant militar. Argumentul decisiv pompat de media spune că ”vom deveni o forță pentru că am pus la punct toate planurile”. Europa se așază în poziția unui visător demult epuizat care anunță că va urca pe Everest pentru că a desenat, deja, traseul pe hartă.

Spre desoebire de generația anterioară lor, nici unul din liderii la putere în Europa nu știe sau nu își aduce aminte ce anume înseamnă un război și, prin urmare, se simte liber să se vadă gata de luptă și învingător. Proiectul frizează o anume prostie la zi în managementul corportaist: războiul va fi dus prin delegare și subcontractare - cu carne ucrainiană, credite extrase fiscal din masa socială înspăimîntată și armament gata de întrebuințare după 2030.  

Abolirea frontierelor și importul de populații străine prin invazie permanentă e altă constantă ambalată în certitudini prostești și aroganță fără sfîrșit. Ideea după care sîntem ”datori” să manifestăm compasiune pentru restul sărac și oprimat al lumii, e o invenție îndrăzneață în materie de șantaj moral.

Și totuși, există consecvență în delirul cel mai lunatec. Nu e tocmai surpinzător că state în care străzile sînt pline de drapele ucraineiene, palestiniene și lgbt dar drapelul național e privit cu mari rețineri (Anglia), state care își corectează imnul național (Canada, Australia, Germania) spre a-l face mai just, state care nu suportă naționalismul la ele acasă dar îl încurajază în afară, state care nu-și mai protejează fronteirele și nu-și mai iau în seamă cetățenii nici măcar la alegeri, sînt, în schimb, gata să ia în grijă cetățenii lumii întregi și să recunoască Palestina - un stat inexistent și imposbil.

Redefinirea biologiei umane trece, și ea, printre drepturile nenegociabile ale umanității, cuprinse în lista sacră a noii ordinii occidentale. Cu această aberație pură, am atins punctul maxim al nebuniei. Să ne amintim: de regulă, un bărbat care apare cu un tricorn pe cap și susține că e Napoleon, e transportat fără întărziere la ospiciu. Reflexul n-a dispărut. Mai nou, însă, dacă un bărbat apare cu sutien, umblă rujat și se declară femeie, elita europeană va descoperi un nou caz legitim de identiate diferită. Și va proteja, tot fără întîrziere, drepturile speciale ale purtătorului ei.

Doctina schimbării climatice e preluată și amplificată din guvern în guvern și țintește un așa numit nivel ”net-zero” care nu face sens și nu admite apel. Paradisul e la un pas și depinde de noi să îl facem. Adevărat, energia a ajuns un produs de lux pentru omul de rînd iar baza industrială a Europei e atît de scumpă încît pierde competiția globală înainte de a o începe. Dar toate astea nu sînt adevărate. Dovadă că ele vin din gura ”negaționiștilor”, dușmanilor Europei și ai progresului – așa cum s-a stabilit de la bun început.  

Doctrina multiculturală ca soluție de viață cotidiană impusă societăților e un ghiveci confuz din care cetățenii unei națiuni trebuie să se înfrupte, bucuroși de diversitate. De sus vine edictul care spune că toate culturile sînt egale.  Nimeni nu crede asta la baza societății și nimeni nu are de ales. Efectul acestui edict e dizolvant. Demarcația între civilizație și barbarie dispare. Anarhia și abandonul distrug cartiere, orașe și, în profunzime, rădăcinile unui mod de viață construit în mii de ani de istorie și cultură.    

Argumentele care fac posibile aberațiile de mai sus sînt fabricate și impuse de un corpus legal și moral uriaș, dezvoltat de un aparat juridic-administrativ labrintic și complet non-democratic. Hegemonia acestui aparat care reglementează lumea e totuna cu îndepărtarea societăților care nu mai au nimic de-a face cu deciziile și normele ce li se aplică.

De la proiectul de reînarmare, la redefinirea sexului, la migrația nelimitată, multiculturalism și recunoașterea statului palestinian, nici unul din punctele fixe de pe  agenda elitelor conducătoare nu a fost cerut și nu a fost votat de cienva. Societățile asistă de 35 de ani la guvernarea distantă și neînduplecată a unui conglomerat care aduce tot mai mult cu partidul unic. Ce face acest tip de dominație încă mai insuprotabil vine din natura ideologică a noului consens oficial: absolut tot ce e public, fiecare valoare, fenomen și prescripție legală, morală și intelectuială sînt, practic, în proprietatea stîngii.

În tot acest timp, diferența între discurs și realitate crește necontenit. De fapt, termenul ”diferență” nu mai poate acoperi divergența dramatică între lumea impecabilă din discursuri și lumea reală, așa cum e ea trăită de societățile obligate să apalude, la marginea scenei.

Dacă vorbim de cei trei mari bolnavi europeni – Marea Britanie, Germania și Europa – realitatea măsurată în date palpabile, nu în modele și proiecții extatice, e una și aceași: falimentul intern.

Cheltuielile sociale întrec producția de valoare. Scheme enorme de asistență socială, extinse masiv de cheltuielile cu întreținerea a milioane de migranți, consumă aproape (sau, în cazul Germaniei) trec de o treime din bugetul statului.

Cheltuielile nesfărșite ale statului social, angajate încă din anii ’70, distrug șansa de viață decentă și arendează viitorul generațiilor ce vin. O cascadă de Universități fantomă produc absolvenți inutilizabili pe care îi trimit direct în brațele sistemului de asistență socială. O epidemie de anxietate, furie și confuzie bîntuie în generațiile tinere care înțeleg că șansa lor de existență reală e blocată. Pentru ei, orizontul primoridal și tradițional al unei familii, cu slujbe bune, o casă decentă și copii bine educați e zero.  

Infrstrucutura și productivitaea sînt sufocate de mania reglementării. Nimic nu mai e ușor de construit și tot mai multe lucruri altă dată realizabile trec în proiecte care înghit decenii. Construcția unei piste de aeroport costă în Marea Britanie miliarde de lire și, pe parcurs, aniversează zeci de ani de studii și amînări.

Capacitatea de a gîndi, de a citi, înțelege sau face lucruri clare și necesare e uitată sau sugrumată de viața dependentă de net și sofa. Singurul discurs organizat și dinamic e logoreea oficială fără sfîrșit care anunță că totul e bine și va fi și mai bine.

În acest timp, granițele stau nepăzite, majorități sociale altădată sigure pe rostul lor în lume se simt înlocuite de populații străine, într-o farsă organizată de guverne care repetă, fără jenă, una și aceași sfidare: puteți alege cît vreți, tot noi cîștigăm, pentru că numai noi sîntem demorația!  

Ce e cu acești oameni? Cine sînt și ce vor ei de la lumea pe care o conduc?      

Brutal spus, vorbim de legitimarea și apoteoza incompetenței sistematice. Acești oameni nu se pricep la oameni și, de fapt, nu se pricep la nimic, nu fac nimic și nu renunță la nimic. Ceea ce nu explică prea mult, în cazul unui sistem  bine articulat, abil și eficient. Și atunci?  

Ceea ce e nonsens în ordine imediată e explicabil în ordine istorică. Sîntem, adică, la apogeul revoltei neo-liberale  împotriva realității. O clasă care a ieșit din istoria post-belică nu numai teafără dar și convinsă de obligația de a re-civiliza lumea, își trăiește delirant iluzia de grandoare. Asta înseamnă, nici mai mult nici mai puțin, dorința de a lua lumea sub control, de a elimina orice imperfecțiuni și de a construi o realitate perfectă. Acea realitate în care elita deține tot, gîndește tot, decide tot și e Demuirg Universal.

Astfel, absurditatea fixației ecologiste are în spate un calcul cinic de dominație în care producția industrială e exportată în India sau China, forța de muncă locală e pe droguri, în șomaj și pe ducă iar costurile mici de pe piața asiatică aduc profituri colosale. Mai departe, migrația nelimitată are sens în măsura în care destructurează o societate stabilă și construiește o societate maleabilă și ușor de manipulat politic. Alimentarea confuziei sexuale care invită la arbitrariu personal extrem e o altă treaptă spre dezorganizarea și aservirea de facto a societăților.

Există, prin urmare, ceva ce dă sens acestor absurditati aparente: setea de putere si bani a unei clase care se crede menită eternității. Dar cheia psiho-morală e prestigiul. Masa enoriașilor și a militanților scoși în stradă pentru proteste revoluționare amlpificate servil de media e hrănită cu trăirile imbatabile ale prestigiului. Cine se bate pentru cauză și îmbrățișază noile dogme dovedește că e parte a lumii bune. Încolonarea frenetică e semnul care arată că ești parte a lumii selecte și a clasei de ”cognoscenti”.

Filonul gnostic n-a dispărut niciodată din mintea grupurilor care iși inchipuie, periodic și înverșunat, că pot refroma lumea pe baza unei ideologii atotștiutoare. Totul e la îndemînă dar are nevoie de o religie unificată, de un ecran moral unic pe care se pot proiecta orice nonsens și orice fărădelege - cu subtitrajul care vă lamurește că asistați la acte de binefacere. Așa de pildă, Charlie Kirk a fost ucis pe drept, pentru ca era adversarul Binelui. Palestina e singura noastră cuază iar evreii sînt Diavolul infiltrat și vinovat de toate.

Valul care conduce civilizația europeană spre dispariție e pus în mișcare de un eșec spiritual total. Menirea asumată a castei conducătoare nu e perpetuarea și progresul comuntăților uamne ci dizolvarea lor. Nihilismul domnește în spatele sloganurilor și programelor care acoperă civilizația occidentală ca un cort în interiorul căruia are loc o operație sinistră.

Cu asta se ocupă, în mod esențial, eliele conjugate ale lumii așa zicînd ”libere”. Cu o baie de gîndire magică aplicată la nivel de mase și menită să pună, în locul realității, imaginea, iluzia și cuvîntul gol. Cu asamblarea de tabu-uri și lichidarea gîndirii sprijinită pe realitate.

Specatacolul repetă o istorie veche și tristă: finalurile nedemne ale civilizațiilor care își pierd mintea și își fac țăndări busola. Exchibiționismul castei conducătoare e oricum inutil. El nu face decît să anunțe sfîrșitul unei lumi care nu-și mai poate găsi pulsul și află că stă pe un gol îndelung adîncit.

Demografia și cultura au cedat. Dacă mîine, Europa va ridica un zid semeț în jurul mărilor care îi dau granițele și dacă  nimeni nu va mai putea pătrunde de capul lui în statele occidentale, va fi, oricum, prea tîrziu. Răul a fost făcut. Înăuntrul fiecărui stat occidental demografia a devenit un indiciu negativ care măsoară stingerea. În fiecare stat occidental, populațiile importate fac legea și noua culură. Rușinea de propria civilizație a fost într-atît de adînc inoculată încît trece drept obligație civică. În special, rușinea de a fi creștin.  

În cel mai ironic mod, ideea lansată de Francis Fukuyama, acum 35 de ani, în zorii noii lumi biruitoare, se dovedește corectă. Doar că, pe dos. Da, sfîrșitul istoriei e o realitate. Numai că e vorba de sfîrșitul istoriei civilizației occidentale.

Comparația cu Roma e inevitabilă, oricîte contra-argumente savante ar încerca să discrediteze acest paralelism dureors.  E simplu și fatal.

Importul de populații și culturi diferite sau ostile, falimentul economic intern, birocratizarea oligarhică, devitalizarea socială și căderea propriilor zei au fost ale Romei și sînt acum ale noastre. De fapt, stăm mai rău. Mitologia și religiile roamne au fost măturate de creștinism, adică de o viziune spirituală completă. Asta a făcut posibilă germinația unei civilizații mărețe. Astăzi, treuie să ne mulțumim cu deșeul unei religii oficiale goale care pune în locul viitorului un nimic radical, făcut, iar nu născut.  

Obsesia cu care Fukuyama e citat și interpretat de 35 de ani încoace nu e întîmplătoare. Fukuyama a atins, fără să știe, nervul istoric atrofiat al civilizației pe care o recomanda lumii. La fel ca numeroții lui adepți și epigoni, Fukuyama era prizonierul unei iluzii. Și tocmai această iluzie care capturase lumea și o amăgea cu propriul triumf era la cîrma istoriei.

De atunci încoace, sfîrșitul continuă.