E pace în Eurolîc

 

Putere impotentă și parazitism structural? Exact! Opoziție inutilă și renaștere imposibilă? Absolut! Aveți în față realitata Europei decăzută la sub-rangul de civilizație în dizolvare. Preluată de o castă dogmatică, Europa își dictează testamentul mai repede decît pot transcrie scribii și raportorii.

Eschiva anti-americană în fața Iranului, aerele de supra-putere miliatră care se teme de hoții din magazine și de postările pe net, captura islamică a zonelor urbane în care înfloreau, cîndva, geniul artistic florentin, industrialismul manchesterian sau literele pariziene, aversiunea față de copii (asaltați sexual sau dereglați chimic pentru fixarea ”genului”) abolirea fontierelor, cenzura celebrată în numele democrației, capitularea voluntară în fața cumpărătorului chinez, guvernarea ca extractor fiscal spre falimentara producției și a producătorilor, auto-debranșarea de la propriile surse de energie și mai ce?

Orice, atîta vreme cît casta liberală își consolidează puterea, se multiplică prin reeducarea generațiilor ce vin și convinge ”lumea bună” că alternativa e egală cu fascismul.

În mijlocul acestui ocean propagandistic, națiunile sînt izolate, zdrobite și abandonate. Cazul României nu mai e doar al României.

În toată Europa tabloul e același. Guverne castei conducătoare cad și se reinstalează, apoi cad iar și se re-reinstalează, la capătul unei cascade de intrigi, proceduri oculte și declarații de o falsitate insuportabilă. Toate jură să relanseze ceva și, mai ales, să apere democrația pusă în pericol de o supraputere inexistentă – armatele extremiștilor naționaliști, anti-europeni și anti-democratici.

Spectacolul stupid care are loc la București e înscenare jenantă: complici excitați jinduiesc după cea mai mare felie de tort. Prea multă lume amețită de media nu mai are temeritatea să înțeleagă că asistă la o bătălie încîlcită pentru re-împărțirea și nu pentru cîștigarea puterii. Căci puterea a fost demult cîștigată iar bătălia e pe parcelele domeniului. Doar eticheta formală cere complicilor să imite, în silă, regulile democrației, în timp ce îi lărgesc mormîntul.

De fapt, bătălia cea mare a fost pierdută înainte de a începe. Atît de net, încît, azi, după 35 de ani de acumulări prin cedare, România e o țară fără altă direcție decît cel mai penibil euro-mimetism.

Ideologia liberală a ruinat Europa de la un cap la altul și administrează acum state golite de conținut. România e, în 2026, o țară fără producție și producători de orice se poate numi ceva: bunuri de consum, idei, meserii, minți, școli, lideri și cultură (redusă la reușitele inexplicabile ale lui Mungiu). Țara e total dependentă de finanțarea UE. În consecință, România politică produce doar guri de captură a fondurilor. UE a preluat, la schimb, funcția de guvern permanent. Societatea a primit dreptul să se dedea oportunismului rebotezat ”vocația europeană”.   

Politică înseamnă, așa cum vedem bine acum, echipe de captură (grupate pe partide) poziționate cît mai apoape de conducta cu fonduri, într-o busucladă pe care o luăm drept probă a vitalității democratice. Premiul e profitul în rețea, capacitatea de a plăti unități de propagandă și tot mai mult lumpen civic (ONG-uri, academici, presă). Pentru ceilalți, adică pentru presupușii beneficiari ai progresului: datorii mascate în programe de înzestrare și dezvoltare, plus spoliere prin reforme și fiscalitate.  

Rezultatul e un vid ornamentat cu inițiale magice (PNNR, SAFE) și o devitalizare galopantă a tot ce e existență națională. Nici un parid, guvern, ministru, Prim Ministru  sau Președinte nu mai judecă și nu mai vorbește fără să arate cu degetul spre Bruxelles, urmînd reflexul istoric exersat pe direcția Stambul.

Nu mai există ideologii, valori, planuri, idei și inițiative. Toată lumea politică e bucuroasă să își declare țîfnos totala incapacitate mentală. E vremea prostiei nobile, scuzată de revelația supremă. Ieri, Înalta Poartă sau Rolul Conducător al Partidului. Succesiunea indolenței productive e asigurată: ultimul ocupant fanariot a fost înlocuit de optimul ocupant liberal. Cu această trupă de decerebrați mărturisiți și cu această comedie jucată de actori întorși spre public cu degetul la buze, am ieșit din lumea reală și am intrat într-o fabricație nerușinată. Într-un Eurolîc.

Opoziția populară e obligatorie, justificată și neputincioasă. Electoratul ei e numeros dar asta nu mai contează în alegeri cu geometrie la discreție. Oricum,  alegătorii anti-sistem sînt ușor de luat de sus și plesnit peste ochi, dată fiind lipsa lor de diplome și poziția socială inferioară. Stăpînul și adversatul are tot. El dă o majoritate armonizată de o lăcomie bezmetică. Șmechetrii Sudului, ungurașii flxibili, moldovenii vrac și urbanii cu diplome în expansiune se suprapun într-un partid unic. European la primire și anti-național la palmares.

Advărat, recapitulînd istoria ultimilor 35 de ani, e clar că România nu și-a generat autodistrugerea. E, însă, la fel de clar că nici n-a avut puterea să o împiedice. Treptat, tot ce era mai sus-pus în politică și în cultură a acceptat, cu mari delicii morale, să urgenteze falimentul, sub tutelă euro-liberală. Pornirea e veche și vine dintr-un eroism  inversat. Sînt mai mare dacă îi fac mai mici pe ceilalți, pe foștii mei concetățeni.  

Filozofia noastră politică de bază spune că toate trec. Așa e dar mesajul nu are nimic înțelept ci e o fraudă cumplită. Un fel de a pune dezastrul la care ești co-autor în seama și în plata celor ce nu au proptele sau nu s-au născut încă.

Nu e, deci, nimic de făcut în România. E doar de așteptat urmatoarea convulsie norocoasă a istoriei - dacă și cînd va veni ea. Ce se întevede pînă aunci e ce se vede deja: o somnolență de pradă. Napalm cam. Un fel de a mima acțiunea pînă la cimentarea următoarei escrcoherii care asigură felii de fonduri europene alocate tribal. Toată lumea va fi mulțumită. Atît beneficarii locali, cît și UE care știe că fondurile și-au făcut treaba: tot ce e politică națională e paralizat și aliniat iar potrivnicii sînt amuțiți prin șantaj etic. E pace în Eurolîc.   

Intr-adevăr, Europa are nevoie de stabilitate. Dar singura stabilitate visată de casta conducătoare e o dictatură liberală nedeclarată. În lipsa ei, merge și o psudo-demodcrație.  

Solutia? O clipă, doar o clipă, șansa s-a aratat si a cerut un efort minim in spatele Americii lui Trump. Nu s-a putut pentru că decizia a fost luată, în numele tuturor, de UE,  un centru de comandă care trăiește din ura față de Trump. Unele state europene ar fi mers cu America, altele împotrivă dar fiecare ar fi decis în inters propriu, nu în numle acelui ”interes european” care e mereu media nevoilor franco-germane.

Acest momemt a trecut și a lăsat în urmă o glorioasă lipsă de soluții. Toată luma se va cuminți și va lupta pentru cea mai bună poziție în dormitor.

Dauna e ireparabilă dar măcar cauzele ei trebuie bine înțelese. Pacientul are dreptul la un diagnostic precis. Boala nu vine din afară. Ea e semnul unei civilizații obosite și reduse la funcția de conservare a castei conducătoare.

Celor ce cred că asemnea concluzii sînt defetism pur, o întrebare: cunoașteți vreun caz, un singur caz, de civilizație în declin care și-a revenit insistînd că declinul e o formă de dezvoltare?

O civilizație care ”a inviat din morti" – cum zice o vorbă culeasă dintr-o religie mult hulită și demult abandonată.