Democrație anulată, stat captiv, imperiu eșuat

 

  

Dacă te alături unei cruciade, e bine să știi cine îți e Profetul. Sînteți, cumva, pasionați de Ucraina, de soarta democrației și de noua adresă a viitorului luminos? Nobil! Însă noblețea obligă. Prin urmare, n-ar fi cu totul deplasat să vă legitimați idolii. Entuziasmul și natația pe net nu sînt cele mai sigure călăuze.

În numele democrației și împotriva dușmanilor ei, Statele Unite au moșit premizele unui război evitabil care a remorcat inevitabil Ucraina spre ruină. Carnea de tun locală e bio-polizorul menit să consume puterea Rusiei. Adevărat, istoria nu intră în preocupările militanților indignați de măcelul din Ucraina dar asta nu înseamnă că ea nu există sau că a avut loc degeaba.

Războiul din Ucraina încununează cea de-a treia cruciadă liberală americană în Europa. De fiecare dată (1918, 1944, 2022) ținta a fost Germania, ca putere dominantă în Europa continentală. În fond, prima țară învinsă a războiului din Ucraina e, deja, Germania și, implicit, capacitatea ei de a dirija  Europa prin mecanismele Uniunii Europene. Curînd (dacă nu cumva din acest moment) vom putea vorbi de UE ca martor mut al propriei irelevanțe și  putere egală cu suma rupturilor care o scot din joc. Alianța Franco-Germană a leșinat la Beijing, unde Președintele Macron și-a declarat ”autonomia startegică” cu o reverență în fața pieței chineze. Simultan, euro fisura Vest-Est se adîncește. Estul se desprinde și reorienteză spre orbita militar-americană. Cu toate justificările susținute de experiența traumei sovietice.     

Partea încă mai instructivă stă în paralelismul operațional al intervențiilor americane, edițiile 1944 și 2022. În ambele cazuri, supraputerea liberală americană a folosit (închiriat, prin finanțare masivă) un intermediar care a pus la dispoziție masa destinată abatorului. Între 1941 și 1945, Rusia a ”donat” zeci de milioane de soldați și civili trecuți prin răzătoare și a absorbit, astfel, șocul invaziei germane. America a acoperit o mare parte a costurilor și producției industriale fabuloase cerute de menținerea Frontului de Est și a intervenit direct abia după trei ani, pe Frontul de Vest, odată cu debarcarea din 6 iunie 1944. La acea oră, hecatomba din Est scosese viața din aparatul militar german. Din 2022, ucrainienii au același rol (masă de sacrificiu) iar americanii asigură, iar, dotarea armată și libretul ideologic pe care stă catastrofa umană.

Nu e nimic nou sau de neînțeles în această protocol imperial. Politica marilor puteri a presupus dintotdeauna compromiterea și măcinarea adversarului, urmate de un transplant masiv de valori în zona de dominație cîștigată.

Însă, pentru statele Europei de Est problema cu adevărat importantă e alta și ia forma unor întrebări elementare: ce valori propagă Imperiul care dorește controlul ”eliberator” asupra Europei (de Est) și devalorizarea fatală a Rusiei? Cine ne sînt stăpînii, ce știu, ce pot și ce schimbări aștern ei asupra vieților noastre?

Lăsînd lirismul etic la o parte, trebuie spus că experiența de subordonare imperială nu a fost întotdeauna o calamitate. Românii, de pildă,au cunoscut cazuri în care stăpînirea unei civilizații străine a însemnat un lucru bun, măcar în ce privește normele de organizare a societății. Desigur, exemplul clasic e dominația habsburgică.

Ar trebui să știm sau n-ar trebui să uităm că românii ardeleni și bucovineni au făcut distincția clară între înaltul standard civil-administrativ al Vienei și persecuția națională impusă de Budapesta. În ciuda frumoasei legende patriotice post-1918, clasa burgheză și intelectuală românească din Transilvania și Bucovina a fost, simultan, pro-imperială și anti-maghiară. De la Slavici la Maniu(!) și, alături de ei, numeroși învățători, funcționari și mici gospodari rurali, s-au consderat ”supuși austriaci” fideli, convinși de valorile de bază ale modelului de viață adus de Imperiu. Mult după 1918, destui bucovineni și ardeleni (de pildă, în familia mea) au păstrat în casă, bine ascuns, portretul Împăratului, servicii de masă cu monograma imperială și medalii austriace. Pentru ei, amintirea Imperiului a fost amintirea unui regim cu ierarhia și obiectivele la vedere și a unei instanțe care nu le-a tulburat viețile ci le-a consolidat.

Cum stau lucrurile astăzi, în pragul adeziunii complete pe care ne-o cere, în numele democrației, tutela politică, militară și culturală americană?  

Într-un cuvînt: insuportabil.

Așa numita cultură publică americană e un dezastru în expansiune. Oricît ar părea de scandalos, Statele Unite se află, azi, în postura în care s-a instalat, după 1917, Uniunea Sovietică: far luminos al lumii și exportator universal de ideologie revoluționară nerefuzabilă. Noua mantră americană e un produs ridicol, cînd nu respingător, impus de ideologi fanatici, în numlele unei democrații care își neagă, exact în acest fel, esența. America e răscolită de o revoluție autoritară și nimeni n-ar trebui obligat să preia și să suporte această răsturnare umilitoare. În esență, noua ideologie americană e o religie primitivă și absurdă. O revenire, prin ignoranță trupeșă, la barbarie dogmatică.  

Noua spiritualitate americană nu admite contrazicere și se recomandă fără șovăire drept Dumnezeul care ne scapă de Dumnezeu. Nimic diferit, vechi sau local nu poate și nu trebuie să reziste noii ideologii care aleargă prin toată lumea după prizonieri. Dealtfel, aplecarea spre democratizare prin anexare e parte constitutivă a misiunii americane. Un indiciu timpuriu și mereu răstălmăcit e de găsit în faimoasul Discurs rostit de Președintele Abraham Lincoln după bătălia de la Gettysburg (1863) cea mai sîngeroasă ciocnire a Războiului Civil american. În cuvintele lui Lincoln, viețile celor uciși pe cîmpul de luptă n-au fost irosite ci au adus victoria principiului sacru ”government of the people, by the people, for the people”. Elogiul funebru rostit de Lincoln omagia, însă, o armată care luptase împotriva auto-determinării și suveranității populare. Armata care luptase pentru dreptul la auto-determinare și guvernare suverană a fost armată învinsă de Lincoln.  

După un secol și jumătate de consolidare ideologică și perfecționare retorică, modelul democratizării ediția 2023 cere, pur și simplu, demolarea tuturor sistemelor și valorilor pre-existente, acasă și în toată lumea. De la matematică și sex biologic, la istorie, familie și pluralism, nici o formă de cunoaștere și de viață umană nu mai sînt îngăduite. Liberalismul progresist american e o religie nesfîrșit de tolerantă. Cu sine și cu nimic altceva. 

Catalogul imbecilității care face actualitatea Americii a fost amintit de nenumărate ori. E, deja, plicticos. Lehamitea îneacă rîsul.

În acest regim democratic, orice copil poate fi derutat, răsucit hormonal și vînturat chimic. Părinții care nu colaborează la reasamblarea hormonală a propriului copil pot fi pedepsiți cu înstrăinarea fiulu/fiicei. Scopul? Fabricarea și încolonarea unei noi minorități: devianții sexuali militanți.

În acest regim care nu-și mai încape în titluri de noblețe democratică, un delcit penal e inocent, cu condiția ca făptașul să fie un minoritar, un marginal sau un opresat. Furtul, jaful cu mînă armată, traficul de droguri sînt eliminate din lista delictelor de procurori și judecători în pas cu timpurile noi. Simultan, delincvenți și prinți ai corupției legalizate fură alegeri, se umflă de bani ucrainieni (ca fiu de Președinte) sau chinezești (ca familie lărgită a Președintelui) în vreme ce Președintele (ca Președinte de Stat) explică lumii ce e domnia legii. Acest kitsh moral-politic oficial se numește, acum, democrație.    

În acest regim de democrație consolidată, paranoia ecologică net-zero e o bîtă glorioasă de izbit munca industrială și supraviețuirea fostei clase producătoare.  

În acest regim profund democratic, opera de caritate și reparație e desăvărșită prin înălțarea unui lumpen rasial, privilegiat cu poziții, sinecuri, titluri și drepturi speciale dar fără cerințe de competență. Așa numita ”supra-producție de elite” creează un deșeu clerical și îl pune la cîrma sistemului educațional/adminstrativ. Amplificate de acest motor, segregația și discriminarea fac figură de ”justiție socială” și premiază fără încetare devianții sexual, marginalizații mereu de culoare și victimele rasismului mereu alb. Statul rasial are un nume nou: democrație.

În acest regim profund democratic, liderul opoziției(astăzi, D.Trump) e tîrît prin tribunale sub pretexte penibile de care stalinismul s-ar fi jenat. Alegerile competitive pierd teren si tind să fie înlocuite, treptat, de un concurs ceremonial intre lideri și partide diferite cu aceeași opinie.

În acest regim de mare tradiție democratică, trecutul, fondatorii și ideile patrimoniale ale libertății sînt denunțate, lepădate și demolate, sub acuzația de rasism. Asta se numește, conform noilor standarde, educație.  

În acest regim de mare sensibilitate democratică, un transgender ucide copii într-o școală creștină și, după cîteva zile de cugetare, stăpînirea aplaudă. Asasinatele sînt urmate de Slava Transgender! - un val de simpatie și celebrări artistice pentru detașamentul LGBTQ, adevărata victimă a opresiunii. Joe Biden, Președintele acestei națiuni de vocație democratică, vorbește de trangenderi creeați ”după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. E posibil ca Dumnezeul lui Biden să aibă sex mobil dar ce caută cel ce crede așa ceva în fruntea Statelor Unite și de ce nu e el liderul unui cult scelerat? Problema e că Biden e și una și alta. 

Însumînd, această națiune de nespusă vigoare democratică e în colaps moral. O revenire furioasă la prostie și dogmatism dă principala formă de existență și gîndire a fostei faimoase democrații americane.

Ar trebui să înțelegem de aici că tentația pactului faustic, ispita tranzacției care aduce puterea nemăsurată în schimbul colaborării cu răul absolut, n-a dispărut niciodată din drama umană. America a descoperit drumul cel mai scurt spre nihilism, sub dictarea unui neîntrecut distrugător de valori: Răul ca substitut al Binelui. Nici aici nu e nimic nou.

La prima vedere genealogia acestei molime spirituale e clară. O explicație îndeajnus de convenabilă pune degradarea Americii pe seama virusului importat, după 1945, din Europa, odată cu transferul, infiltrarea și iradierea neo-marxismului franco german în sistemul cultural-universitar. Influența masivă a Școlii de la Frankfurt și a deconstrucționiștilor francezi nu poate fi negată sau minimalizată. Dar sămînța a căzut pe teren fertil. Tradiția protestant radicală americană era cum nu se poate mai aptă pentru întîlnirea cu radicalismul critic modern.

Cascada duce de la ”capetele rotunde”(roundheds) anti-monarhiste ale Războiului Civil Englez, la ”whigs” primii liberali propriu-ziși ai anglo-sferei, apoi la liberalii americani care mută puritanismul în campanii de ”temperanță” ca proihibiția și definesc misiunea luminoasă a Americii în restul lumii și, în sfîrșit, la cei mai recenți moștenitori ai frisonului protestant: ”progresiștii”. Așadar, dacă e ceva de lămurit, atunci e vorba de raportul între nativ și dobîndit. Cît din deriaerea americană e conținut ”genetic” și cît import cultural? Dezbaterea e interseantă dar întru-cîtva parohială. Rădăcinile profunde ale ”tentației” sînt mult mai vechi și mai adînci. Ele duc la dispoziția pentru transgresiunea fundamentală imprimată în condiția umană. La seducția irezistibilă a Răului, întruchipat în Bine și în eliberarea care promite cunoașterea toală, puterea absolută și auto-divinizarea.   

Cea mai ilustră reprezentare vizuală occidentală a acestei substituiri e de găsit în frescele Catedralei din Orvieto, pictate în 1499 de Luca Signorelli. Anti-Cristul predică mulțimlor, purtînd înfățișarea adevăratului Crist. În stînga lui, lipit trupește într-o îmbrățișare strînsă, Diavolul picură în urechea Anti-Crist-ului cuvintele predicii.

După cinci secole, capodopera lui Signorelli și metafora teologică din centrul ei sînt vii, reconfirmate și reformulate de ideologia dominantă americană. Substiuirea valorilor și canalizarea Răului spre aparența impecabilă a Binelui Suprem au, azi, la dispoziție, în America, toată scena și toate instrumentele de subjugare și disemniare.  

Disimularea tronează. Noua ideologie continuă să-și spună democrație și, într-adevăr, instrumentele ei au vocabularul și tematica democrației. Ele sînt cum nu se poate mai diferite de brutalitatea precursorilor nazist și comunist. Duse sînt violența fizică, foarfecele cenzorului și propaganda rudimentară. Tot acest arsenal asumat și violent a dat semnătura regimurilor autoritare trecute, ca forme vizibile de control și ca impunere forțată. Vechiul autoritarism nu avea timp și mijloace pentru a organiza represiunea în alt fel. El pleca, practic, de la premiza după care, măcar într-o primă fază, societățile sînt dușmanul declarat și trebuie bruscate fără întîrziere.

Noua ideologie autoritară americană a depășit aceste dificultăți. Relația cu publicul țintă nu mai e o răfuială plină de sînge, lanțuri și amprente. Noul regim ideologic american vorbește exact ca democrația și se adresează exclușilor pe care, îi dibuie sau inventează în numele demcrației. Pe deasupra, noul regim are o capacitate de persuasiune nelimitată. El dispune de acele instrumente sofisticate și de acel laborator de corupere voluntară a ființei umane care îi permit să controleze viața și opiniile supușilor, transformîndu-se în viața și opiniile supușilor. Epoca supravegherii și modelării în masă e în plină desfășurare.

O alianță care aduce în același dispozitiv statul, birocrația, corporațiile și mega-tehnologia datelor lucrează la re-formatarea umanității. Pe de o parte, dinamica și varietatea societăților au fost micșorate prin omogenizare pe platforme net. Asta permite aparatului birocratic să afle, să înțeleagă și influențeze fiecare gînd și acțiune individuală pe care le modelează apoi în ”consens” (fosta opinie publică). Pe de altă parte, dezvoltarea sistemelor de Inteligență Artificială (IA) a trecut pragul utilității programate și a intrat în teritoriul sumbru al lumilor paralele.

Primul tehno-recif - sistemul care captează și controlează informația - a fost descris, recent, de Jacob Siegel, într-un articol fascinant și înspăimîntător. Siegel face arheologia politică a sistemului, îi descrie autorii și îi urmărește, verigă cu verigă, construcția. Pliurile, oglinzile și simulacrele noului sistem dețin, practic, adevărul și îl reformulează spre consum public, într-o cascadă care antrenează orice: shopping, știri, simpatii și antipatii, epidemia COVID și războiul din Ucraina. E tentant să numim acest colector de idei și credințe propagandă dar echivalența e înșelătoare. Căci, spre deosebire de propaganda clasică, noul sistem e lipsit  de markerele (indiciile) care făceau recognoscibil și departajau discursul dirijat de adevărul natural. Predica Anti-Christ-ului pictat de Signorelli nu mai e șoptită din afară iar Falsul Mîntuitor e totuna cu muțimile.

Concluzia inevitabilă de la capătul textului semnat de Siegel e un avertisment: democrția clasică e strivită de puterea politică și de anvergua administrativ-morală a sistemului pus la punct în numele cunoașterii și în spatele modernizării.      

Al doilea tehno-recif e o creație încă mai malefică. Așa numitele Chat-GPT și alte sisteme similare pe care le putem doar bănui riscă să provoace o catastrofă cognitivă ireparabilă. Nu e vorba de faimoasa ”răscoală a roboților”, cu rebelii ei de tablă porniți la luptă de sub condeiul unui vizionar Sci-Fi. Pericolul nu stă în Mașină ci în confuzia cerebrală care elimină reperele reale, dă minții umane putere de control asupra altor minți umane și creează ”conștiințe” IA care dispun de toate mințile umane.

Un Chat-GPT și suratele lui superioare oferă, pur și simplu, capacitatea de a înlocui realitatea ”aparentă” cu ”adevărata” realitate  - cu o lume politică, economică, filozofică și militară inexistentă dar perfect credibilă și decisivă. O lume falsă în care falsul e imposibil de depistat. Asta duce direct la compromiterea totală a încrederii în știri, în informație și, mai departe, în adevăr și în existența lui autonomă. E mesajul, mailul, clipul sau tweet-ul pe care tocmai l-am primit real? A crescut dobînda pe piețele finaciare, de 5 la 17%? Dar imaginile, interviurile, declarațiile și documentele care anunță un atac nuclear sau o invazie armată? Cel puțin la prima vedere și mult după, totul e credibil și de nerefuzat. Informația scrisă, audio și video generată de sistem e perfect pluzibilă, deși total falsă.

Un eseu tulburător scris de Paul Kingsnorth citează cazuri de Chat GPT care, deși ”dresate” să comunice în engleză, au învățat, în secret, persana. În alte cazuri, CHAT GPT-uri care n-au fost instruite în așa ceva s-au specializat singure în chimie. Nimeni nu înțelege cum. Blake Lemoine, un proiectant Google (recent concediat pentru declarații inacceptabile) susține că CHAT GPT e deja conștient și ne va învinge.  

Conștiința și cunoașterea umană se rătăcesc între umbrele și oglindirile propriilor creații și sfîrșesc prin a se pierde în labrirint. Cu o formulă lansată de Jaron Larnier, unul din magii fondatori ai sistemelor IA: ”Pericolul nu e că riscăm să fim distruși fizic de IA. Pericolul e că IA ne va împinge la demență”.

Ne apropiem de sfîrșitul științei așa cum am crezut că o cunoaștem. Insurgența IA nu e și nu seamînă cu (încă) una din revoluțiile științifice care ne-au smuls din ”întuneric”. Insurgența AI e cunoașterea supremă, dotată cu puterea magiei, în drum spre neant. Idolatria naște monștri.   

Evoluția rapidă spre acest supra-regim sub-uman și promisiunile lui demonice a fost recent denunțată de un grup ilustru de antrepenori și magi-digitalieni, participanți la construcția uneia sau alteia din treptele sistemului. Scrisoarea lor cere întreruperea temporară a cercetărilor și dezvoltărilor pe direcția sistemelor IA. Întrebările formulate în scrisoare ar fi sunat stupid acum zece ani. Astăzi, ele descriu un viitor aproape inevitabil: putem lăsa mașinile să inunde cu propagandă și miniciună canalele de informație? putem dezvolta minți non-umane care să ne înlocuiască? putem risca să pierdem controlul asupra propriei noastre civilizații?

Desigur, avertismentul e perfect inutil. Nimeni nu va opri sau limita cercetările IA. Odată deschisă, cutia Pandorei rămîne deschisă.  

În acest joc de forțe gigantice și în mare parte necunoscute, democrația și soarta ei sînt o discuție urgentă. Și secundară, atîta vreme cît refuzăm să vedem în centrul democrației capacitatea de a urma ordinea naturală și ne limităm la a repeta clișee liberale. Democrația, ca rezultat sau zar norocos al folclorului politic liberal, pare din ce în ce mai mult un detaliu accidental, dat la o parte sau redefinit de avalanșa tehno-politică.

Adevărata discuție privește amenințarea care țintește bazele lumii umane, lipsește de conținut noțiunea de adevăr și poate provoca înlocuirea totală a realității. Tentația demonică e la un pas și ne vorbește folosind chipul și asemănarea binelui, libertății și progresului. Totul devine posibil și nimic nu mai poate fi exclus. De la transformarea Americii democrate într-un stat constituțional bananier, la un război global purtat sub pretexte false, orice e la îndemînă.

Dar cea mai semeață din aberațiile catalogului american e pretenția inistentă pînă la ridicol de a numi, în continuare, ”democrație” statul și instituțiile afundate în operația de re-generare negativă a lumii umane. Sigur, lumea poate fi răsturnată. Victoria anti-universului american pare inevitabilă. De ce țin, atunci, autorii acestui dezmăț să se numească democrați? Poate din nevoia de legitimitate. Poate din sentimentul ascuns al culpei și din fixația delincventului care caută un alibi perfect, sub masca binefăcătorului. Sigur, din dorința de a capta inocența globală și din a creea complicitate umană la un proiect ce duce spre post-uman.  

N-ar trebui să uităm că adevărul nu e niciodată ascuns ci stă tot timpul la suprafață dar plutește legănat de apele minciunii. Adevărul nu se riidcă la suprafață ci devine vizibil odată cu scufundarea minciunii, tot așa cum Binele e absența Răului. Ar trebui să începem prin a recunoaște frauda care ne hipnotizează și ne cere să vedem progresul acolo unde nu ne așteaptă decît ruina.

Da, există stat paralel dar nu pentru că trăim în două state diferite ci pentru că singurul stat american existent e captiv. Da, democrația poate fi ajutată să lucreaze la propria înlocuire. Și da, dacă există stat eșuat, există și Imperiu eșuat.