Ego prezent și Neant viitor

 

Încoronarea Regelui Charles al III-lea a provocat un val de răcnete educative în subsolurile net-ului: fără sens! retrograd! medieval! Arogant, pentru o nație bestială, imperială și colonială care a jefuit și înrobit atîtea popoare și civilizații!

Răspunsul e simplu: asemenea lucuri se discută numai cu oamenii treji. Cetățenii etilizți de lozinci nu pot participa.

Mult mai interesant, adică mai greu de tratat, e grupul scrobiților legalist-democratici. Ei acuză o vînătaie juridică. După mintea și priceperea lor, încoronarea a fost dublată de o demonstrație de forță a Poliției. 64 de pesoane au fost arestate (nu întemnițate, nu exilate ci îndepărtate și eliberate după cîteva ore). Și asta pentru că au îndrăznit să își manifeste convingerile pro-republicane și anti-monarhiste. Zbirii în uniformă au confirmat, astfel, asocierea naturală a monarhiei cu despotismul și incapacitatea Coroanei de a accepta democrația, în forma ei cea mai avansată (scandalul stradal) Ciudat, în ignoranța lor sinceră, protestatarii au contestat o ceremonie care a încornat un perosnaj nu tocmai străin lor.

Prințul Charles e un adept cunoscut și neîmpăcat al dogmelor anti-industriale, un inițiat în literatura naturist-filozofică și un propagator nostalgic al unei rețete existențiale ce ar putea fi calificată drept feudalism-ecologic.  În palmaresul fostului Prinț de Wales intră cîteva acte și ziceri de avangardă salvaționistă. De pildă, sprijinul pentru măștile anti-carbon așezate pe botul vacilor și anunțul formulat în 2009 după care ne mai despart doar 9 ani de dispariția vieții și apocalipsul climatic.

Cu toate astea, prietenul potențial și princiar al militanților eco-stîngiști n-a fost iertat de soldații binelui planetar. În fond, ceremonia de încoronare nu presupune doar despărțirea formală de titulatura princiară ci și ”renașterea” în postura ne-partizană și supra-temporală a Regelui. Asta, printr-o ceremonie inițiatică de inspirație creștină și tradiție incalculabilă. Aici e ”deraierea” care a scos din minți dăscălimea militantă contemporană și a făcut-o să își despeltească nervul democratic.     

Negaționiștii monarhici de toate felurile se știu pozitivi pentru că au sesizat ceva, într-adevăr,incontestabil: ceremonia încoronării e complet și programatic inactuală. Toate detaliile ”show-ului” vin dintr-un trecut demult părăsit și repetă simboluri ininteligibile. Recunoașterea a fost imposibilă. Nimic născut acum 5 minute, nimic de top sau trendy nu a apărut într-o ceremonie care s-a încăpățînat să repete ceva inutil, într-o limbă moartă. Dodiile misterioase ale vreunui elin secretos, fanfaton latin sau popă gotic au re-apărut printre noi ca niște marțieni ratați și i-au obligat pe temuții nevrotici-clicko-dependenți ai anului 2023 să tremure de plictis.

Păcatul ceremoniei de încoronare e, desigur, vechimea și spiritul. Recuzita a inclus obiecte bizare, înconjurate de o venerație inadmisibilă. Jilțul de Încoronare a fost sculptat în stejar de Walter of Durham, un maestru al lemnului, vestit pe la 1300.

Biblia expusă la ceremonia de încoronare e Biblia trimsă, în anul 601, de Papa Grigore Cel Mare, Sfîntului Augustin de Canterbury, misionarul care a creștinat neamurile anglo-saxone ale Angliei.

Dar ”afacerea” e mult mai veche. Dreptul la tron și consfințirea rituală a înscăunării, coboară mai adînc, spre creștinismul primar, prin simbolistica religioasă injectată de modelul bizantin și referințele vetero-testamentare. Paravanul de Miruire în interiorul căruia Regele e uns într-un botez mistic e o practică de separare care protejează clipa  petrecută între Rege și Dumnezeu. Regele se desparte de condiția sa trecătoare, terestră și politică și slujește, unit cu Providența. 

Într-o traducere insuficientă și rapidă: încoronarea nu e un spectacol demodat ci o ceremonie sacră, fără ancoră în timp. Perpetuarea ei vreme de mai bine de 1000 de ani nu ține de fixism filatelic și supersitiție ci de reafirmarea Ordinii pe care Suvernaul o slujește și în care oamenii își duc viața lumească, sub legea divină. Greu, neconvenabil și reacționar, nu?

Marea fraudă sub care trăiește spiritualitatea reafirmată de ceremonia încoronării e negația vorbăreață a ”modernilor”. Iar partea cea mai vinovată a acestei falsificări e contradicția fabricată între credință și progres, vechi și modern, sacru și democrație. .

Interdicția morală plasată asupra sacralității e articol obigatoriu în mintea atîtor oameni educați în litera emancipării liberale. La baza acestui decret stă vechea defăimare iluministă a creștinismului și a istoriei (în special medievale). A se vedea poantele de miștocar elevat lansate de Voltaire la adresa Bizanțului sau verdictul abrupt prin care Gibbon declară lumea post-clasică o izbîndă a înapoierii.

Liberalii și alți membri recenți ai cultului democratic propun o alternativă care n-are timp și chef de critică și evaluare. În legenda obligatorie a progresiștilor, întunericul medievalo-teologico-monarhic a fost curmat de eliberarea rațional-științifică iluministă și de nesfîrșitele avantaje ale toleranței democratice. În consecință, tot ce a supraviețuit din ordinea veche trebuie contestat, ridiculizat și repins. Toate aceste trei forme de antrenament moral sînt dotate cu premii. Ele semnalează, în purtătorul lor, un om superior și un salvamar universal, mereu la datorie.

Adevărat, eliberarea lumninoasă de sub jugul medieval a rezolvat multe din problemele umanității. Astfel, eliberatorii au găsit metode mult mai rapide și productive de eliminare a necredincioșilor în progres. Pasul care duce de la rug la ghilotină și camera de gazare e o biruință statistică fără egal. La rîndul ei, cenzura s-a emanicpat, a devenit tot mai fină și a introdus criteriul adevărului unic mereu legitimat de știință, indiferent de regim: comunist, progresist sau neo-progresist. Dogmatismul s-a școlit și, în mai puțin de 100 de ani, a parcurs distanța de la Lenin la Bill Gates. Alegerile libere au parcurs cu succes distanța de la expresie a voinței populare la auto-selectare a elitelor, prin  complictatea unui electorat sedat și mînat la urna de vot după o baie de operații vodoo-digitale.    

Lăsînd la o parte partea tehnică, în plan spiritual, obscurantismul religios a fost lepădat și înlocuit de o splendidă colecție de decrete-imbatabile.

Cap de serie: ”Nimeni nu e mai presus de lege!” Desigur, cu excepția celor ce o coboară suficient pentru a o încălca de sus în jos.

Următorul hit e preluat și trunchiat convenabil din Lord Acton: ”Puterea tinde să corupă iar puterea absolută corupe în mod absolut” Ce scrie, tot Lord Acton, mai departe nu trebuie cunoscut și, prin urmare, e omis: ”În acest punct, negația catolicismului se întîlnește cu negația lberalismului”. Lord Acton știa că libertatea nu e totuna cu liberalismul sau cu alte ideologii recitate de lumea bună.

Ideea e de găsit și în partea niciodată amintită a celei mai răstălmăcite vorbe de duh a lui Churchill:„Democrația e cel mai rău regim, cu excepția tuturor celor ce au fost încercate vreodată”. Aceste cuvinte rostite de Churchill, în Parlament, pe 11 noiembrie 1947, sînt urmate de o lămurire niciodată citată: ”Dar sentimentul cel mai răspîndit în țara noastră e că poporul trebuie să conducă iar opinia publică trebuie să controleze acțiunile Miniștrilor care sînt slujitorii poporului și nu stăpînii lui”

Ce se simte în faimoasele cugetări ale lui Acton și Churchill dar rămîne omis în varaianta cu care lucrează demagogii liberal-progresiști e respectul pentru democrație ca expresie a experienței populare și groaza de falsificarea ei elitară și instituțională.

Așadar, partizanii democrației ca procedeu de auto-înscăunare își măsluiesc fetișul. Democrația stă pe simțămintele, opinia și experiența majorității, într-o societate care nu își omite și nu își exclude poporul pe motiv de incultură, inadaptare la nou sau nepotrivire cu dorințele și opiniile elevaților. Democrația nu e un concurs de reeducare, un sport contrarian sau o pretenție de superioritate transformată în autoritate.

În termeni practici, democrația nu e dreptul la vandalism. Cei ce au apărut la procesiunea de încoronare de la Londra cu pancarte pe care scria ”Not my King!” n-au nici o legătură cu democrația dar au toate datele nevrozei infantile mai bine cunoscută sub numele de năbădăi. Acești oameni bat din picior și cer ca voința lor să devină îndată lege. De fapt, nimeni nu îi obligă să se supună Regelui și să îi jure credință. Nimeni nu le cere așa ceva dar asta nu e de ajuns. Fiecare din ei are la dispoziție alegeri și poate decide cine va guverna. Nici asta nu e de ajuns. Dar ce e de ajuns? Puterea totală, stăpînirea asupra limbii, gîndirii și credințelor celorlalți.

În acest sens, democrația a ajuns,a stăzi, o formă de șantaj moral. Cine nu se dă în lături și nu admite prezența Marelui Revizor în fiecare clipă a vieții e un anti-democrat și trebuie denunțat, exclus și sancționat. Așa devine democrația dreptul de a sparge nunți, de a măscări înmormîntări, de a fura instituții și de a fi admirat pentru asta.  Problema noilor democrați nu e să apere drepturi. Le au pe toate. Problema lor e să facă din dorințele și convingerile lor singurele adevăruri admise. Peste tot și mai ales acolo unde trebuie ucis bunul simț. Încoronare contestată în numele democrației strivite? Următorul pas trebuie să fie în mod necesar: nici o slujbă religioasă fără ateiști de față și pancarte lor în amvon! În subtextul acestei atitudini stă o nouă etichetă morală. Astfel, dovada democratismuluii bine însușit e să accept, ba chiar să te invit să îmi strici viața, obiciurile și credința. Și să își mulțumesc pentru asta.

O aroganță nemărginită a luat locul bunului simț democratic. Ea spune prin vocea și faptele super-democraților contemporani: nu putem trăi decît dacă voi trăiți cum vrem noi. Pariul acestei stranii mutații morale e un martiriu confortabil, urmat de glorificare mediatică și discreditaterea celor ce n-au primit încă lumina. Cu asta, democrația devine exchibiționism. Toți acești oameni și toate aceste organizații nu sînt deloc neajutorați sau pasivi ci agresivi și mereu siguri că năbădăile lor vor fi preluate și dramtizate de colegii din media.  

Există, totuși, lucruri care nu se pot palpa în public. Și există oameni, amintiri și credințe care nu trebuie bruscate, cu inistența militantului ce vrea să fie de față în noaptea nunți pentru a oferi îndrumări teoretice și sfaturi practice. Dacă profunzimea sacră și spiritualitatea au ajuns, astăzi, o saltea de dezmăț ideologic, asta nu e vina celor ce încearcă să își vadă de ale lor. E vina unei pseudo-religii pe care progresismul a lipt inscripția democrație doar pentru a distruge rădăcinile conviețurii umane. Spre deosebire de ritul și spiritul pe care vor să le deregleze, ideile noii religii stau pe o teologie vidă. Într-un Univers redus la Ego prezent și Neant viitor.  

 

P.S.  Mi-e greu să înțeleg insistența cu care oameni de carte și ortodoxie eminentă militează, aici și acum, pentru schimbarea datelor calendarului pascal ortodox și alinierea la calendarul catolic. Încă o dată, ritul și spiritul catolic sau ortodox nu sînt portabile și nu pot avea geometrie variabilă. Nimeni nu ar trebui sa le confunde cu ora de vară.

E distanța care separă data pascală ortodoxă de data pascală catolică un disconfort și o caznă logistică ? Nu cred, din moment ce creștinii sărbătoresc Paștele în acest fel disjuns de sute de ani și nimeni nu s-a plîns de încurcături sau situații neconvenabile. Pentru modificarea unei tradiții atît de vechi e nevoie de un argument teologic solid.