Cutia milei și Milei

 

Presupunînd că putem lăsa fotbalul la o parte, ce legătură există între Javier Milei (fost portar la Chacarita Juniors) și România? Nici una. Există, în schimb, toate legăturile posibile între Javier Milei și restul lumii, din care pînă și România se poate socoti parte.

Milei e nebun. Autist, apucat, tembel, iresponsabil și multe altele, pe fișe medicale separate. Cineva care crede că poate trece Argentina de la peso la dolar și că poate decreta un regim reglat de libertatea extremă a anarhiei are oricînd un loc rezervat și fortificat la ospiciu. Dar Milei a cîștigat zdrobitor alegerile prezidențiale.

Asta însemană două lucruri. Primul e evident: Milei a bătut sistemul. Un sistem falit, osificat și perpetuat, de mai bine de 80 de ani, din partid în partid, din guvern în guvern și din generație în generație. Al doilea lucru e  neclar sau, mai bine zis, cu bună știință nesesizat și, din lașitate sau neputință, nesocotit. E vorba de situația dramatică, absurdă și disperată în care argentinienii au votat, cu mîna lor, să își distrugă statul. De ce și cu gîndul la ce? Răspunsul e șocant: din cea mai cruntă exasperare și cu gîndul la binefacerile vidului.   

E imposibil de crezut că argentinienii nu știu cine e Milei. Personajul e enorm și turbo-exchibiționist. Toată lumea l-a văzut făcînd campanie cu drujba în mînă, anunțînd, cu spume la gură, că va reteza tot ce e birocrat, administrativ și bugetar. Toată lumea l-a văzut comunicînd spiritual cu cei cinci cîini pe care i-a botezat cu nume de economiști libertarieni celebri, după ce îi clonase în amintirea cîinelui defunct de care fusese atașat abisal. Toată lumea știa că Milei nu va reuși aproape nimic.

Grenadele lui vor fi interceptate de sistem îaninte să își atingă ținta și i se vor întoarce în poală. Milei e un apucat și, ca orice apucat, va fi nivelat de realitatea pe care o confundă cu dogmatismul revoluționar (așa cum s-a întîmplat cu toți posedații de dreapta sau de stînga). Singura necunoscută e înalțimea ruinelor pe care Milei va reuși să le lase în urmă, înainte să abandoneze sau să fie înlăturat. Toate astea sînt, pînă la un punct, o comedie mai degrabă plitisitoare decît amuzantă.

Problema din centrul acestei farse nu e, însă, Milei. Problema e cheful de răfuială al argentineinilor care au lăsat deoparte orice alt gînd și au consimțit entuziast să își pulverizeze statul. Să se pedepsească, pînă la urmă, pe ei înșiși, supunîndu-se șocurilor și anarhiei ce stau să vină sub conducerea lui Milei. Votul masiv care l-a făcut Președinte pe Milei spune clar că nimic nu mai e insuportabil pentru argentinieni. Că nimic nu poate fi mai rău decît deceniile de dispreț și ticăloșie sub conducerea poiliticienilor ”de profesie”. Și că, de aici înainte,  singurul lucru care merită încercat e o sinucidere, oricum mai voioasă, mai sinceră și mai directă decît viața anterioară. Cu alte cuvinte, argentinienii au ajuns la concluzia că tot ce mai le mai stă în putință, democratic și fără amestecul minicunii politice, e auto-suprimarea.

În acest punct se află o țară care era, la 1900, a șaptea economie a lumii și e, acum, un balamuc falimentar cu 7/8/10 cursuri de schimb simultane, inflație 120% și răzmerițe de înfometați (Argentina are potențial agricol suficient pentru a hrăni 2 miliarde de oameni). Cine e vinovat?

Evident, nici un popor nu e străin de propria nefericire. Însă în cazul Argentinei, clasa conducătoare a reușit să demonstreze sistematic și continuu că are un singur țel: să ia tot și să domenască prin rotație fără să schimbe direcția.

Aici apare relevanța globală a lui Milei ca dement mandatat popular să arunce în aer coșmelia. În spatele acestui om zdruncinat se află o mulțime vastă de oameni zdruncinați. Diferența e că nevroza lui Milei vine dintr-o inflamație cerebrală tipică pentru revoluționari iar furia argentinienilor din refuzul interminabil cu care a fost întîmpinată cerea lor de viață rezonabilă. Nimic nu a făcut acest refuz mai greu de îndurat decît asocierea lui arogantă cu democrația și legea. Reacția argentinielor spune, acum, că o parte uriașă a societății și-a încheiat socotelile cu sistemul, cu promisiunile și cadrul general al democrației, așa cum a fost ea înscenată de clasa conducătoare.

Într-un fel mai reținut dar în esență similar variantei   incendiare a Argentinei, societățile euro-americane au trimis același semnal. Trump, Meloni, Orban, Brexit-ul și, în curînd, Franța și Olanda sînt multiplicările aceleiași concluzii: sistemul nu merge sau merge atît cît să golească existența celor chemați să îl apalude în numele democrației.

România nu e în acest pluton convulsiv. Încă. Trăsăturile mental-istorice ale românilor se varsă într-o politică arareori resentimentară. Compromisul, eschiva și amînarea sînt stăpîne pe refelxele generale ale societății. O bibliotecă întreagă a încercat să echivaleze această atitudine cu o abandoină – cu resemnarea colectivă în fața istoriei dictată mereu de altcineva. Sună bine, ca o rimă atrăgătoare, dar poezia proastă se naște tocmai din ușurința versificației. Oricum, lecția detunătoare a Argentinei și variantele ei în fierbe din America pînă în Europa nu pot fi ignorate, nici măcar în România. Adevărat, nu sîntem în pragul unei răfuieli dar lucrăm la premizele ei.

Prăbușirea în mediocritate a clasei noastre politice e spectaculoasă. În mai puțin de 10 ani, lumea politică a alunecat dintr-un sistem pestriț dar parțial competent, în unanimitatea imposturii. Partidele mari, în primul rînd PNL, sînt tot mai mici iar Președintele e o absență în care mustește insulta. Bizar și laș, multă lume cu fler și analiză a ajuns să mizeze pe un accident planificat. Speranța e că AUR va urca în șa pentru a-și frînge gîtul rapid, demonstrînd astfel cît de capabili sînt vechii politicieni și declanșînd nostalgia după performanța lor pe nedrept subestimată.

Probabil așa va fi. AUR nu poate conduce pentru că, în politică, ideologia justițiară nu duce nicăieri. Sau, poate, cel mult, la frisoane ulterior regretate. Dar tocmai aici e ceva esențial de aflat. Politicienii care se mai socotesc responsabili pot înțelege că se fac vinovați de același păcat, scris în alt alfabet.

Cultul arogant al superiorității euro-democratice nu poate scuti de competență și de datoria elementară de a face ceva pentru ai tăi. Nu pentru familia, pentru prietenii și pentru tribul tău ci pentru societatea fără chip care te-a crezut și votat.

Nu cu șperțuri de parcurs plasate în cutia milei ci prin decizii rezistente care ridică, treptat, încrederea în viața trăită în România. Parcă asta e democrația, nu?

Restul e cutia milei pe care ți-o poate sparge în cap Milei. La cererea generală.